Sintagma frecvent întâlnită, "scaunul spovedaniei", nu se referă strict la un scaun de şedere, ci la procedeul confesional în sine. Chiar dacă poziţia duhovnicului este, în mod obişnuit, aşezat pe scaun, expresia se referă mai degrabă la o "aşezare" (tihnă) de tip psihologic şi duhovnicesc, decât la poziţia fizică a preotului confesor.

În optica mai veche, unii interpretau în sens literal această formulă: "construcţia şi forma lui vor asigura o poziţie dominantă a duhovnicului faţă de penitent şi, credem noi, este necesar a avea anexe, care să ofere loc lesnicios, pentru îngenunchere, în timpul rugăciunii finale de iertare sau dezlegare".

 

Încăpere separată pentru spovedanie

Astăzi, sintagma "poziţie dominantă" este extrem de controversată, căutându-se mai curând orizontalizarea "poziţiilor de dialog" (pe "picior de egalitate", de asistare şi de însoţire a credinciosului), decât verticalizarea unor "poziţii de forţă" (pe "picior de război"; poziţii de superioritate, judecare, critică, devalorizare a celuilalt).

Un dialog real şi ajutor duhovnicesc (sau psihologic) nu se pot realiza decât la nivel de "parteneriat" şi de schimb emoţional interpersonal: de la om la om.

De aceea se impune ca şi ambientul de spovedanie să favorizeze un tratament uman al "penitentului", într-un spaţiu tihnit şi intim din biserică (de preferat o încăpere separată, un paraclis etc.), care să favorizeze detensionarea psihologică, deschiderea şi încrederea celui ce se confesează.

Să vedem mai întâi cum înţelegeau autorii mai vechi problema locului de spovedanie: "în tot cazul - susţinea pr. prof. P. Vintilescu - punctul (locul, n.n.) în care are să se facă spovedania, trebuie să asigure secretul mărturisirii, chiar pentru cei surzi”.

 

Confidenţialitatea spovedaniei

El va fi ferit de îmbulzeală, aşa încât să nu se poată auzi nici mărturisirea penitentului şi nici cuvintele duhovnicului să nu poată fi descifrate de cei care l-ar privi din fală; condiţiunile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de neglijat; el trebuie, pe deoparte, să corespundă caracterului religios al mărturisirii şi să fie propriu a facilita psihologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi unirea lui din nou cu Dumnezeu; locul cel mai nimerit şi îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este biserică; ea este "casa lui Dumnezeu", aici El este prezent de preferinţă, aici a fixat El întâlnirea Sa cu omul, aici se împărtăşesc mai ales harurile şi darurile Sale; unde ar putea căuta şi găsi credincioşii pe Dumnezeu, în condiţii psihologice mai corespunzătoare, într-un cadru vrednic de maiestatea Lui? Deci, în chip obişnuit, mărturisirea păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un scaun sau o catedră anume amenajată. "Spovedania trebuie a se face nu oricum o fi, ci în loc cinstit, sfânt şi osebit (separat, n.n.) şi fără zgomot (Simion, arhiepiscopul Tesalonicului)"... în cazuri excepţionale sau particulare, cancelaria parohială, decorată religios şi corespunzător, ar putea servi cea dintâi după biserică, pentru scaunul de spovedanie".

Dacă la romano-catolici măcar există confesionalul (cu avantajul de a crea un sentiment de securitate şi de confidenţialitate, oferit de acel spaţiu privat de dialog, dar şi cu dezavantajul spovedaniei auriculare; deşi astăzi se tinde tot mai mult - cel puţin în occident - spre dialogul faţă către faţă!), la noi, nici până în prezent nu a fost clarificată problema locului spovedaniei în biserică, de multe ori felul în care se spovedeşte încălcând cele mai elementare reguli: a confidenţialităţii şi a intimităţii personale, prin ignorarea (poate chiar din ignoranţă!) unui spaţiu separat, din care să nu se audă spovedania celuilalt.

 

Poţi să-ţi alegi duhovnicul

Sunt cât se poate de penibile acele scene din posturile mari de pe la diverse biserici şi catedrale sau de pe la hramuri de mănăstiri (în aer liber!), când preotul stă pe un scaun, de faţă cu toată lumea, "penitentul" în genunchi, sub epitrahil, şi la numai un pas de el stau zeci de credincioşi, cu lumânarea în mână aşteptând să le vină rândul să se spovedească!?

Desigur că problema e reciprocă: pe de o parte, preotul ignoră o regulă elementară, dar fundamentală, a spovedaniei (confidenţialitatea), pe de altă parte credinciosul - dincolo de sinceritatea şi simplitatea lui - se aşează cu prea mare naivitate acolo unde vede că e "coadă"!? Să fie o reminiscenţă din "anii lumină"!? Oare nu se ştie că sufletul uman nu are "circumscripţie", "sector", de care "aparţine" sau unde să fie "repartizat", că ai dreptul de a-ţi alege (nu neapărat de a-l schimba după bunul plac al instabilităţii emoţionale!) duhovnicul tău personal!?

www.crestinortodox.ro

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Locul şi timpul spovedaniei.

Comentarii