Alina MUNGIU-PIPPIDI

Ultimul summit european s-a luat din nou la trântă cu cele trei probleme mari din domeniul energiei pe care de aproape doi ani Comisia Europeană încearcă să le împacheteze într-un singur colet: încălzirea globală, securitatea energetică şi liberalizarea pieţelor energetice europene. Tentativa merită laude, pentru că aceste trei subiecte se leagă într-adevăr între ele. Dar nici efortul de a le uni nu trebuie subestimat. Există suprapuneri, dar şi conflicte importante între soluţiile ideale la fiecare dintre ele. Întrucît am fost pe undeva pe la marginea acestui summit, o să încerc să sintetizeze ce am înţeles eu, ca nespecialist, din acest dosar de mare interes.

Problemele astea ne afectează viaţa mult mai mult decât ceea ce se discută de obicei la asemenea întâlniri la vârf. Pentru a satisface nevoile energetice ale tuturor locuitorilor planetei, peste 40 de ani vom avea nevoie de dublul a ceea ce producem acum. Şi asta în timp ce rezervele cunoscute de petrol la nivelul actual de consum mai ţin doar vreo 75 de ani. Toate aceste cifre pot fi disputate între experţi, dar e destul de clar că problema e serioasă.

Pe aceasta se suprapune o problemă politică nu mai puţin serioasă. Resursele de energie tind să se afle, cu puţine excepţii, în ţări ale căror regimuri politice nu sunt nici democratice, nici pro-occidentale: Rusia şi ţările musulmane. Rusia a început în mod făţiş de câţiva ani să folosească aceste companii energetice ca Gazprom drept instrumente de influenţă politică: vecinii apropiaţi, ca Ucraina sau Moldova, au fost primele victime, dar există ameninţări permanente şi la adresa restului Europei. Aceste probleme de securitate energetică au început să fie discutate oficial acum un an, când UE a adoptat primul punct de vedere comun pe această temă, dar nu s-a mers prea departe, dat fiind că multe ţări europene au politici proprii, foarte diferite între ele şi care adesea dăunează intereselor altor state membre.

Exemplul cel mai notoriu este conducta de gaz din Rusia pe sub Marea Baltică, negociată de cancelarul Schroder si acceptată de succesorii săi politici, care scurt-circuitează Polonia şi Ţările Baltice, ultimele fiind supuse unor hărţuieli constante în ultimii zece ani de către ruşi, care le taie gazu’ şi petrolul ori de câte ori le vine bine.

La aceste probleme există două tipuri de soluţii. Prima vizează câştigarea autonomiei faţă de Rusia prin mijloace tradiţionale, adică aducând alte surse convenţionale de energie din zone mai prietenoase pe căi ocolitoare în Europa. Aşa este celebrul proiect Nabucco, care se află azi la fel de departe de realizare ca acum zece ani când am auzit prima oară de el, şi care ar trebui să aducă gaz din Asia Centrală prin Georgia şi Marea Neagră trecând şi pe la noi.

Mai realiste decât acest proiect care presupune costuri enorme, construcţia unei conducte, câştigarea unor pieţe de desfacere, ca Italia, care deja au semnat cu Gazprom pe ani înainte fără nici un fel de scrupule, sau a unor ţări de tranzit, ca Ungaria, care deja a aderat la proiectul concurent, al Gazprom, există proiecte mai restrânse, de exemplu construcţia unui terminal de gaz lichefiat la Constanţa, şi deci utilizarea unor căi combinate de transport (tren, vapor) pentru cantităţi mai mici care ar folosi acest drum alternativ.

Dar simpatia Comisiei Europene nu pare să fie pentru aceste soluţii. La presiunea a diferite alianţe, mai ales ONG-uri, Comisia a trecut la măsuri drastice de a-i pedepsi pe marii consumatori de energie, dat fiind că aceştia sunt în acelaşi timp şi producătorii de dioxid de carbon, agentul principal al încălzirii globale. Aşa s-a ajuns la controversata măsură de a introduce cote ambiţioase de reducere a emisiilor de carbon, care creşte costurile industriilor mari consumatoare europene, măsură atacată în justiţie de mai multe ţări, printre care şi România. Argumentele criticilor acestei măsuri spun că reducerea de către europeni a emisiilor cu circa 20 % nu va servi la nimic, dat fiind că principalii concurenţi industriali şi mari consumatori, China şi India, nu vor reduce deloc, iar americanii foarte puţin. La scală gobală nu se va regăsi astfel nici un efect pozitiv asupra climatului, dar economia europeană, care şi aşa gâfâie sub costuri mari, va avea de suportat un cost în plus faţă de concurenţii din Asia, competitivitatea ei fiind diminuată. Dar deocamdată nici aceste ţări cârcotaşe, nici lobbyul industrial nu au reuşit să întoarcă decizia comisiei. Industriile de energie alternativă nu sunt nici ele mulţumite, şi spun că toată atitudinea CE e praf în ochi, simple declaraţii care nu vor avea efect. Încercările lor de a introduce pe ordinea de zi a Summitului nişte facilităţi pentru producătorii de energii alternative au eşuat.

Sursele alternative de energie serioase sunt numai cele nucleare, de fapt, unde există o opoziţie enormă de la ecologişti. Materialele răşinoase sunt folosite cu succes în Franţa, dar puţine ţări au asemenea resurse, iar biocombustibilul este pur şi simplu o prostie, cu un hectar de porumb sau pe acolo poţi face echivalentul unui litru de benzină, al cărui cost va fi imens. Sursele alternative de energie pot, la rigoare, înlocui gazul, dar nu combustibilul pentru transport, şi acesta e în cel mai mare pericol de epuizare. Şi toate prognozele pentru viitor spun că preţurile vor creşte enorm.

Soluţia Comisiei la această creştere de preţuri este liberalizarea pieţei de energie, la care se opune Franţa, ca şi alte ţări unde există monopol de stat al energiei.

Conform acestei soluţii, existenţa a mai mulţi operatori în piaţa de energie între care consumatorul poate să aleagă va duce la reducerea preţurilor. Dincolo de opoziţia politică, soluţia are şi riscuri. Noi, de exemplu, ca să fim primiţi în Europa, am făcut paşi mari să ne liberalizăm piaţa de energie. Corupţia noastră locală a dus la crearea unei puzderii de intermediari care luau de la stat ieftin şi ne vindeau nouă scump. Sau un întreprinzător ca Dinu Patriciu a luat o companie de stat ca Rompetrol şi pe urmă a vândut-o tot la stat, dar la un stat din afara UE, Kazahstan. Mi se pare că se desprinde deja o regulă importantă, că poţi liberaliza doar într-un stat cu capacitate de reglementare foarte bună, sau riscurile sunt mai mari ca beneficiile.

Eforturile CE sunt foarte mari, dar planurile sale prea ambiţioase şi încă slab relaţionate între ele. România are tot interesul să gândească în acest cadru o politică proprie, pentru că e foarte improbabil că strategiile generale ale Comisiei se pot substitui politicilor locale pentru a rezolva problemele unor ţări ca a noastră. De asta cred că ne legăm prea mari speranţe de proiecte ca Nabucco, a căror realizare nu depinde de noi, în loc să colaborăm cu sectorul privat, pentru a crea o strategie mai puţin ambiţionată şi cu un caracter mai local.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pactul cu energia.

Comentarii