Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Substituirea
Pentru ca să înţelegem până la capăt această ispită şi să ne îngrozim cu adevărat, trebuie să simţim mai întâi esenţa a ceea ce noi numim „unitate de jos”, în opoziţie cu Unitatea de Sus. Oricât de căzută şi moartă ar fi „lumea aceasta”, care „întru cel rău zace”, oricât de întunecată şi pervertită ar fi, ea este totuşi vie, prin Unitatea de Sus, pusă în lume de Dumnezeu. Diavolul putea să rupă pe om şi, prin el, lumea de Dumnezeu, putea otrăvi şi putea slăbi viaţa prin păcat, putea să o facă murire şi moarte, dar el nu putea şi nu poate să schimbe însăşi esenţa vieţii ca unitate. El n-a putut şi nu poate, fiindcă numai Dumnezeu este Creatorul şi Dătătorul de viaţă, numai de la El este viaţa, cu legea ei şi oricât s-ar perverti prin păcat, legea unităţii se menţine. Tot ce este viu, în fiecare bătaie a inimii, trăieşte în unitate, o aşteaptă şi tinde spre ea.
Biruinţa „prinţului acestei lumi” este tocmai în substituirea unităţii; el a rupt unitatea de la Dumnezeu, Care este izvorul, conţinutul şi scopul ei, făcând-o scop în sine şi prin aceasta a făcut-o, în graiul credinţei, idol. Unitatea, care este de la Dumnezeu, a încetat să fie unitate spre Dumnezeu şi în Dumnezeu, Singurul care o împlineşte ca viaţă reală şi unitate deplină, şi a devenit unitate pentru sine, având conţinutul său propriu, devenind propriul său „dumnezeu”.
Pentru că unitatea este de la Dumnezeu, ea continuă să lumineze şi în „lumea aceasta” căzută şi să îi fie viaţă: în familie, în prietenie, în sentimentul de apartenenţă la naţiune şi răspundere pentru soarta ei, prin iubire, compătimire şi milă; în artă, în zborurile şi avânturile ei spre veşnicie, spre cele cereşti şi spre cele frumoase; în căutările înalte ale minţii, în frumuseţea divină a binelui şi a smereniei, cu alte cuvinte, în tot ceea ce provine - în om şi în lume - de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, întunecate dar nu distruse.
Unitatea de jos
Dar în măsura în care unitatea a încetat să fie unitate spre Dumnezeu şi în Dumnezeu şi s-a transformat în scop în sine şi în idol, unitatea a devenit nu numai eronată, netrainică, uşor de dezagregat, dar şi sursă favorabilă pentru noi dezbinări, pentru rău, pentru constrângere şi ură. Unitatea întoarsă spre sine, în jos, spre cel pământesc şi natural, care îşi pune începutul şi izvorul său în trup şi sânge, a început să dezbine în aceeaşi măsură în care uneşte. Iubirea faţă de al său, unitatea cu acest al său, devine vrăjmăşie faţă de cel străin, faţă de cel care nu este al său şi totodată devine separare de acesta, încât unitatea de jos apare înainte de tot ca dezbinare, ca o afirmare „împotriva”... În lume, totul trăieşte prin unitate şi totul este dezbinat în lume şi se dezbină continuu - prin această unitate de jos - prin ciocnirea şi lupta „unităţilor” devenite idoli. Nicăieri nu se arată mai evident esenţa cu adevărat diabolică a acestei substituiri, ca în acele utopii ale unităţii care alcătuiesc, fără excepţie, conţinutul şi mobilul intern al tuturor ideologiilor contemporane, atât al celor „de stânga”, cât şi al celor „de dreapta”, în care minciuna diavolească arată cum dezumanizarea definitivă a omului înseamnă aducerea lui ca jertfă „unităţii”, devenită până la capăt idol.
Crucea, între cele două „unităţi”
Iată pentru ce este atât de îngrozitoare pătrunderea tot mai evidentă a ispitei „unităţii de jos” în Biserica însăşi şi, prin aceasta, otrăvirea încetul cu încetul a conştiinţei bisericeşti. Aici nu este vorba de schimbări exterioare, de revizuirea dogmelor sau a canoanelor, de „revalorificarea” tradiţiei. Aici este vorba de viziunea interioară a conştiinţei bisericeşti, despre acea comoară de care se spune în Evanghelie că acolo unde se află comoara, acolo va fi şi inima omului (Mt. 6:21); ea alcătuieşte mobilul intern, inspiraţia interioară a vieţii bisericeşti. Pentru Biserica lui Hristos, o astfel de comoară a fost, va fi întotdeauna şi nu poate să fie decât Împărăţia lui Dumnezeu, adică Unitatea de Sus, Unitatea cu Dumnezeu întru Hristos prin Duhul Sfânt. Biserica este lăsată şi „peregrinează” pe pământ numai pentru a descoperi Împărăţia lui Dumnezeu „în lumea aceasta” şi a o mântui prin aceasta. Viaţa Bisericii este numai mărturisirea şi vestirea acestei Împărăţii. Se poate spune ceva mai mult: venirea în lume a lui Hristos şi - întru El - a Unităţii de Sus, porunca Lui dată apostolilor şi deci Bisericii, este să vestească Evanghelia la toată făptura, botezând „în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Aceasta înseamnă a introduce Unitatea de Sus în Biserică şi a o înfăptui, a introduce „în lumea aceasta” ultima şi definitiva despărţire: „nu pace ci sabie” (Mt. 10:34). „Căci Eu am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10:35-36). Sensul întreg însă al acestei despărţiri cu adevărat mântuitoare - radical şi absolut deosebită de despărţirea nimicitoare introdusă de diavol în lume, care alcătuieşte de fapt însăşi esenţa păcatului şi a căderii - este că despărţirea venită prin Hristos demască, arată, descoperă, scoate la iveală substituirea diabolică a minciunii care a transformat „Unitatea de Sus” în „unitatea de jos”, pe aceasta din urmă în idol, iar slujirea acestui idol în idolatrie, în separare de Dumnezeu, în dezbinare a Vieţii, în pierzanie şi moarte. Numai pentru că Unitatea Dumnezeiască, Unitatea de Sus a intrat în lume, omul poate să creadă în ea, o poate vedea şi primi cu întreaga lui fiinţă, o poate iubi şi îşi poate da seama că ea este comoara inimii şi cel unic necesar. Tot prin această Unitate de Sus omul poate vedea şi îşi poate da seama de profunzimea, de grozăvia, de căderea cea fără de ieşire tăinuită până acum de diavol sub masca vicleană şi ademenitoare a „unităţii de jos”. Convertirea care stă permanent la baza credinţei creştine este, în primul rând, revenirea de la „unitatea de jos” la „Unitatea de Sus”, lepădarea de una şi primirea celeilalte. „Şi duşmanii omului sunt cei ai casei lui”. Cuvintele acestea privesc tocmai „unitatea de jos”, privesc unitatea devenită idol, unitatea devenită scop de sine stătător, şi ca urmare, una care dezbină viaţa.
Iată de ce „Unitatea de Sus”, în care este mântuirea lumii, pătrunde în lume prin Cruce şi ni se dăruieşte ca fiind Cruce. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel spune: „pentru mine lumea este răstignită şi eu pentru lume”(Gal.6:14); crucea este ca o luptă permanentă cu ispita „unităţii de jos” care întrepătrunde întreaga viaţă, atât pe cea tainică, personală, cât şi pe cea din afară. Prin despărţirea introdusă de Hristos în lume, în fiecare din cei care o primesc şi o trăiesc se introduce în lume Unitatea de Sus, cea dumnezeiască, Unitatea prin care se întronează, se biruieşte şi până la urmă se va birui orice despărţire, încât Dumnezeu va fi totul în toate.
Pervertirea „Unităţii”
Creştinii însă, nu suportă acest dar, nu reuşesc să-şi menţină chemarea lor sublimă şi mântuitoare în lumea aceasta. Numai de Unitatea de Sus are nevoie lumea, chiar fără să ştie şi flămânzeşte şi însetează numai după această Unitate, pe care aşteaptă să o primească de la Biserică. Dar creştinii - de veacuri - vor dimpotrivă, să oblige Biserica însăşi să slujească tuturor „unităţilor de jos”, să le binecuvânteze, să le sfinţească, adică Biserica să fie expresia şi justificarea lor. Creştinii slujesc acestor „unităţi de jos”- unităţi naturale, naţionale, ideologice, politice - care au devenit comoara inimii, fiindcă substituirea le este ascunsă uneori chiar de aceia care o săvârşesc, îmbrăcând această comoară în veşminte bisericeşti şi vorbind adesea în limba tradiţională, ortodoxă. Dar iată că, deşi fascinată de „bisericitate”, de „religios”, cu întregul lor fast, inima nu va spune acestei comori căreia s-a dăruit, cuvintele care sunau cu atâta bucurie şi mai ales atât de autentic în creştinismul primar, în Epistola din primele veacuri către Diognet: „Orice patrie nouă ne este străină şi orice străinătate nouă ne este patrie”; nu va numi pe creştini „al treilea neam”, pelerini şi venetici pe pământ, căci ea cunoaşte încă de aici întreaga bucurie a patriei râvnite, respiră încă de aici libertatea în Hristos, singura care poartă în sine schimbarea lumii, întoarcerea la Dumnezeu a tuturor „unităţilor”, a tuturor valorilor rupte de la Dumnezeu de către diavol”.
(Citatele folosite pentru a realiza acest capitol au fost luate din Alexander Schmemann, Euharistia, Editura Anastasia, 1993, pag. 153-158)
Texte selectate de Bogdan Bratu
Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
