Doru Guşu: „Reîntâlniri cu Moş Teacă”

„Reîntâlniri cu Moş Teacă” (Editura Pre-Text, 2012) este o carte care vine să îmbogăţească tezaurul de umor al bucovinenilor. Tomul e structurat pe trei capitole principale; I. Reîntâlnirile propriu zise cu Moş Teacă, II. Polemici şi replici (ne)cordiale, III Cadenţe şi rime asimetrice. La sfârşit e înserat şi un „Mic dicţionar cazon de arhaisme” (din vremea când nu era bărbat cel ce nu făcea armata).

„Bateriile” din acest volum sunt îndreptate spre tot ce-i perimat, uzat, învechit

Încă de la primele pagini cititorul îşi dă seama că va beneficia de zâmbete complice, de un râs sănătos şi curat.

Filă după filă, cu fiecare întâmplare relatată, se conturează tot mai vizibil talentul autorului, capacitatea sa de a arunca o punte invizibilă de prietenie şi în inimile cititorilor care nu sunt militari de profesie. Aceeaşi plăcută senzaţie îl încearcă după fiecare schiţă citită. „Bateriile” din acest volum, în majoritatea lor, sunt îndreptate spre tot ce-i perimat, uzat, învechit. Adversarii pe care caută să-i izbească cel mai des râsul autorului sunt: trivialitatea, filistinismul, apucăturile urâte ale unor şefi egoişti, sfertodocţi, anchilozaţi într-o gândire rigidă şi mărginită, ale unor şefi îmbătrâniţi în rele înainte de vreme. Din  stilul lor se vede clar că autorul, colonelul în rezervă Doru Guşu, este un admirator şi un adept al lui Cehov, simţindu-se atras mai mult de umorul liric al neîntrecutului clasic rus.

Un spirit jovial, uneori idilic, dar destul de slobod la vorbă

Ca şi la Cehov, eroul câtorva din cele 22 de schiţe este „omul mărunt”,                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      umil, temător, de un tip apropiat acelui slujbaş cehovian, care murise de inimă rea şi teamă, după ce o dată, la teatru, strănutase în ceafa şefului său.

Faţă de asemenea personaje, umorul autorului e mult mai blând, nu izbeşte, ci înţeapă delicat, uneori chiar cu duioşie. Feluritele figuri ale armatei, pe terenul căreia şi-a trăit aproape patru decenii din viaţă, s-au dovedit a fi un nesecat izvor de inspiraţie umoristică pentru autor.

D.G. este un spirit jovial, uneori idilic, dar destul de slobod la vorbă, care şi-a petrecut anii cei mai mulţi şi mai plăcuţi ai vieţii ca militar de carieră. Cazarma rămâne centrul de gravitate al preocupărilor sale umoristice.

În pictura sufletului ostăşesc, realizată prin aceste scurte naraţiuni cu structură de anecdotă, autorul însufleţeşte lumea armelor, care e privită cu simplitate şi înţelegere astfel încât, nu de puţine ori, ochiul său reuşeşte să străbată dincolo de vălul aparenţelor şi să surprindă conturul esenţelor.

În umorul său sănătos, simţul ascuţit al ridicolului alimentează o întreagă filozofie de viaţă!

Umorul lui G.D., chiar dacă nu are totdeauna virulenţa indignării, preferând mai mult ironia subtilă, nu e mai puţin atrăgător prin farmecul lui original şi măiestria cu care-şi atinge ţinta, chiar şi atunci când se mulţumeşte doar să o arate, fără a avea pretenţia de a o nimici dintr-o lovitură (Comenzi şi cacofonii). În umorul său sănătos, simţul ascuţit al ridicolului alimentează o întreagă filozofie de viaţă! E o latură de reţinut a talentului său seducător.Povestirile lui G. au prospeţime, deşi multe vin din surse vechi, au acurateţe şi o mare putere de convingere. Scriitorul transfigurează evenimente în care a fost mai mult sau mai puţin implicat personal. Unele sunt abordate dintr-o perspectivă mai apropiată, mai palpabilă, altele sunt proiectate pe un fundal mai vechi.Unii eroi, dintre cei cu stele multe pe epoleţi sunt vulgari, grosolani, aroganţi, lipsiţi de imaginaţie, îndepărtaşi şi indiferenţi la necazurile de toate zilele ale subalternilor.

Cuvântul lui Guşu intră în marş triumfal în marea garnizoană a literaturii umoristice

Mergând mai departe pe gama umorului lui Guşu, îl vom întâlni, în galeria personajelor memorabile, şi pe „generalul” câmpulungean (cu ghilimele de rigoare) Vasile Ţâmpău, acesta fiind înălţat de autor pe un piedestal simbolic.Forma în care sunt redate, uşurinţa lecturii, larga ei accesibilitate, dau cititorului clipe de destindere şi de bună dispoziţie, bucuria (sau tristeţea!) de a fi părtaş la cele petrecute. Cuvântul lui Guşu intră în marş triumfal în marea garnizoană a literaturii umoristice. Verva lui umoristică e un dar al însuşirilor cu care a fost înzestrat, iar cartea pe care a scris-o, plină de haz suculent şi de ironie fină, e ea însăşi o oglindire a lumii pe care colonelul-umorist a privit-o, a cunoscut-o îndeaproape şi a judecat-o după criteriile proprii ale bunului simţ.

Mihai BURDUJA