Mihai Sultana Vicol: „Risc pe cont propriu”

„Suceava astăzi e un asfinţit de glorie / trecutu-i scris pe pietre funerare”, spune Mihai Sultana Vicol, poetul boem, ultimul boem al contemporaneităţii, într-o superbă carte de poezie, „Risc pe cont propriu” (Editura „Opera Magna” Iaşi, 2011), carte-stindard şi carte-disperare („De teamă că vorba mea-i o secure / voi mă vreţi orb, mut şi surd // Mă vreţi bătut în piroane, răstignit”), în care „Poetul inventează lumea / şi încălzeşte ţeava de tun / la flacăra albastră a cuvintelor sale / până o înmoaie”.

Mihai Sultana Vicol, „caporalul pistol” într-o existenţă terestră numită gazetărie incisivă, dar poet de o imnicitate impresionantă, care înfruntă „mânia, bârfa şi invidia / mărunţilor cu suflet de întuneric” cu demnitatea luminătorului „supus durerii pecetluite de destin”, admite propria-i martirizare, ignorând azvârlirea cu pietre în el, întotdeauna pe nedrept, dar pune mâna pe bardă şi la cea mai înfiripată ofensă la adresa neamului său, în condiţiile în care „Pe un măr vândută-i averea raiului / în pătimaşa rană păcatul se răsfaţă”.

„Prea scump plăteşte trupul preţul crucii”

Mihai Sultana Vicol, poetul sortit „să îndure” („prea scump plăteşte trupul preţul crucii”), este, la o primă şi pripită vedere, un patriot oarecum mesianic şi, tocmai de aceea, desuet pentru astfel de vremuri („Ţară te iubesc cu disperare / şi trupul meu ţărânii tale îl dau / De m-ai sui pe rug să ard numele tău / l-aş rosti flacără care mă arzi // De aş simţi brăzdarul plugului pe trup / aş şti că lângă străbuni mi-i locul stelar”), dar patriotismul lui este, în fond, apogeul, preaplinul dragostei, relaţia androgină poet-patrie fiind, din totdeauna, una clasicizată de istorie şi pe deplin onestă.

Dar patria, numită şi neam din perspectiva ei vie şi dumnezeiască, ni se arată şi desluşeşte, din păcate, doar prin câteva generaţii, evadările din miniatural spre întreg, spre deplin, lăsând mult prea puţine şanse de reuşită („Pe Octavian Goga să-l recitim / seamă să luăm să nu mai repetăm ruşinea” sau „Se îneacă în noapte ruinele cetăţii lui Ştefan… / De secole istoria n-a ruginit pe paloşul / voievodului moldav, dumnezeiasca lui făptură / la Putna-i simţire românească”), aşa cum există şansa evadării şi în înrudirea întru sfinţenie, prin închinări aduse lui Eminescu, lui Eminescu, lui Eminescu, lui Goga, lui Păunescu şi, din nou, lui Eminescu (dar şi, în ciuda nenumirii, lui Grigore Vieru: „Eternitatea în trunchiul lui / bate cuie pentru un nou sicriu”).

Carte de luptător („În viaţa de zi cu zi am fost soldat de sacrificiu / trimis să deminez linia întâia a frontului”), carte de martir („Ce vină am că m-am născut în veacul douăzeci”?), dar şi, aşa cum o spune şi titlul, un „Risc pe cont propriu”, într-o ţară a nulităţilor fudule, dar decisive („Domnule Preşedinte / Poporu-i ajuns la capătul răbdării / Şi pregătit în furia mâniei / Să vă măsoare gâtul cu frânghia” sau, mai amplu şi deplin poetic, „Trăim sălbatic în neiubire de ţară / şi ne săpăm morminte peste Biserici”), noua plachetă de poezie a lui Mihai Sultana Vicol este, în primul rând, ca şi anterioarele lui cărţi publicate, o carte de poezie-poezie („Privindu-i chipul fără urmă de surâs / în el se oglindeşte mânia preistoriei / care stăpâneşte prevestitoarea moarte”), în ciuda faptului că „El nu ştie să izbucnească în plâns / de pe limba lui pleacă în lume / cuvinte de cenuşă din care nimeni / nu alege gânduri pentru scrisori / de dragoste”.

„Plângeţi-i triumful misticei lacrimi”

E atâta evlavioasă sinceritate, în ciuda durităţii atitudinii militantiste, în noua carte de poezie a lui Mihai Sultana Vicol, încât nici nu ne mai interesează lina lunecare stilistică din textualism în post-post modernism, preferând „nunta cu muzici triste” („nunta mea de adio / în ultima lumină a zilei pe pământ”), preferând, deci, măcar dezmorţirea, dacă nu şi evadarea din platitudinea timpului („Se întunecă în rug / se face noapte-n flăcări şi în cruce // Cel pedepsit e Savonarola / plângeţi-i triumful misticei lacrimi”!).

Sau, cum spune poetul, într-una dintre elegiile sale aparent donquijoteşti, „Moartea a plecat / de la căpătâiul zilei, / ceru-i mai / înnoadă umbra / o iarbă rănită / cade peste grumazul ierbii”, trecerea aceasta tragică, disperant de tragică din aparenţă în aparenţă fiind esenţa celeilalte tragedii existenţiale, care pecetluieşte, în fond, nevrednicia generaţiilor, pe care obişnuim să le apostrofăm, în loc să ni le asumăm, pentru că facem parte din ele, aşa cum şi generaţiile noastre fac parte din noi, până la reverberaţia eului cu sinele.