Sorin Cotlarciuc: „Faţa nevăzută a lumii”

Două mari personalităţi a dat culturii române neamul Cotlarciuc, din Stulpicani, pe mitropolitul Nectarie (19.02.1875 – 04.07.1935), mare publicist bucovinean, şi pe… epigramistul Sorin Cotlarciuc, medic stomatolog la Iaşi şi la Vama, născut, în 1951, la Vatra Dornei.

Conform unui epigramist contemporan, Mihai Ţânţar, „Stomatologii n-au umor / Şi nici nu ştiu să riposteze; / Aveam un dinte contra lor, / Acuma am… două proteze!”, epigrama nefiind valabilă şi în cazul lui Sorin Cotlarciuc, stomatologul care, cu „Faţa nevăzută a lumii” (Rocad Center, Iaşi 2011), probează şi umor sănătos, şi rafinament, şi o cultură temeinică şi dinamică.

Dedicată familiei lui şi „locuitorilor din aşezarea montană Vama”, cu o dublă scăpărare epigramatică („Nu pot astăzi să-mi dau seama / Cum de sunt pe firul dramei, / C-am ajuns aici, la Vama, / Să dau „vamă” epigramei” şi, respectiv, „Volumul, când l-am terminat, / Am zis, să afle orişicine: / Spre cititori am gând curat, / Cum au şi dumnealor spre mine!”), ilustrată superb cu caricaturi semnate de Doru Olaş şi prefaţată de redutabilul epigramist Vasile Larco, „Faţa nevăzută a lumii” cuprinde „Epigrame pe diverse teme”, „Gânduri de la Vama” (tot epigrame), o adevărată plachetă de „Rondeluri” satirice, în care încă mai pâlpâie tinereţea de poet a lui Sorin Cotlarciuc, precum şi „Câteva date despre autor”.

Partizan al epigramei, care vede în „formula poetică restrânsă” esenţializări, deci adevărate romane şi cărţi de poezie despovărate de balast („Poetul, ca sublim artist / Cioplind ideea în cuvinte, / Uşor ar fi epigramist, / Îi trebuie… doar nişte minte!”, scriam cândva), mă bucur să constat că Sorin Cotlarciuc intră firesc într-o bună tradiţie bucovineană, în care au strălucit filologul Vasile Bogrea („Vor să ajungă senatori, / Dar să-i voteze – cine?! – / Când nu-i ştiu mulţi alegători, / Iar alţi-i ştiu prea bine!”), politicianul Eusebie Hotinceanu („La mână lanţ de aur are / Şi toată lumea se întreabă / Cum de un om aşa detreabă / Nu are lanţ şi la… picioare!”) sau celebrul, şi ca poet, George Voevidca.

La Sorin Cotlarciuc înrudirea cu marii epigramişti bucovineni de odinioară e temeinică, deşi cumva instinctuală şi ţinând doar fineţea, de rafinamentul enunţului („Se ştie, în orice ţară, / Că tineretul e-o comoară. / La noi, problema e cumplită: / Comoara e nepreţuită!” sau, printre „gândurile de la Vama”, „Când sărbătoare e în sat / Şi cântă pe tăpşan lăuta, / Ei joacă hora legănat, / Apoi o parte-ncep… bătuta!”), „amprenta” vizibilă fiind cea a „şcolii ieşene” (excelentă), în care disimularea poantei sub aparenţa inocenţei („O tânără ieşise din spital, / Vorbindu-mi cam de la-nălţime / C-a fost tratată superficial, / Ea ar fi vrut în profunzime.” sau „Descifrându-i lesne şpilul, / Eu pe popă l-am tratat / Când mi-a botezat copilul / Cu un vin nebotezat…”) şi bipolaritatea situaţiilor de viaţă („Să fie intelectual, / Munceşte mult şi nu se lasă; / La crâşmă este la seral, / La fără de frecvenţă-acasă” sau „Poporu-i la pământ, e lat, / Iar cauza-i de toţi ştiută: / Guvernul astăzi i-a tăiat / Şi corzile la paraşută”) determină un discurs umoristic aparent flegmatic, aproape englezesc, promovat exemplar, la nivel naţional, de neîntrecutul George Petrone.

Există, desigur, în preaplinul acesta epigramistic al cărţii şi catrene mai mult sau mai puţin civice („Din amar lovit de piatră, / Iasca se aprinde-n vatră. / Ardă-i, Doamne, cu văpăi / Şi pe toţi acei ce-s răi!” sau, în „vămenele gânduri”, „Plânge moşul la hotar, / Suspinând pe un buştean: Iată codrul secular / Cum dispare într-un an!”), catrene fără umor, simple jocuri de cuvinte, unele mai inspirate, altele chiar banale, dar nota generală a cărţii este cea a umorului natural, înnăscut, un umor când mucalit („Aş vrea s-o iei drept un avans / Ce spun şi poate fi povaţă: / Uşor repari un pas de dans, / Dar greu un pas greşit în viaţă!”), când elaborat cu migală („Păşind pe-al vieţii colorat covor, / Vom observa un lucru curios: / Căci râsul e precis molipsitor, / În schimb umorul nu-i contagios!”).

Rondelurile lui Sorin Cotlarciuc, înrudite cumva cu poezia satirică a lui T. Robeanu („Agnes”, de pildă), sunt, totuşi, o joacă a jocului, în care cuvintele se aşează firesc, dar nespectaculos, de parcă ar „povesti” şi explica un enunţ epigramatic sau altul. Cartea în sine merită salutată, în ciuda „scăderilor”, care vin din absenţa unei autocenzuri riguroase, Sorin Cotlarciuc dovedindu-se a fi un epigramist înnăscut, iar nu făcut.