Mircea Radu IACOBAN

O poezie-testament, nepublicată, găsită în arhiva poetului, readuce „cazul Păunescu” în actualitate. Atât creaţia, cât şi biografia bardului de la Bârca oferă suficiente temeiuri, fie pentru a-l privi cu preţuire, fie pentru a-l tăvăli în invective. Ceea ce s-a şi întâmplat, între cele două extreme oscilând tonalitatea materialelor de presă care i-au fost consacrate cu prilejul despărţirii definitive din decembrie 2010: de la impardonabila şi grobiana emisiune cu care l-a „onorat” Rodica Culcer la TVR şi până la fel de puţin justificatele elogii exaltate din paginile revistei „Flacăra lui A-P.” Ca de obicei, adevărul pâlpâie... la mijloc. Cum am mai scris, prea grăbit să spună imediat, dintr-o suflare, ceea ce are de spus (şi întotdeauna avea!), cu arderea lui explozivă, Păunescu trece ades şi dezinvolt pe lângă perfecţiune. Este şi aur şi nisip în creaţia lui – motiv pentru care ar fi bine-venită o antologare exigentă, în stare să rotunjească cartea cărţilor sale, acolo unde cititorul ar avea să afle (şi să reţină) stihuri bine alese, cu adevărat inspirate, memorabile şi bine rotunjite. Nu prea ştiu cine o va face, fiindcă familia, încremenită şi-n durere, şi-n admiraţie extatică, nu va cuteza niciodată să accepte propuneri de eliminare a zgurei întru evidenţierea nestematelor. Dar asta-i altă chestiune.

De câteva zile circulă pe internet o poezie păunesciană inedită, intitulată „Marş de adio” şi închinată „colegilor mei mârlamentari”(!). Respectiva satiră dezvăluie faptul că adevărata cauză a idiosincraziei oficiale nu-i tocmai cea afişată, rezumabilă prin sintagma „poet de curte” - mult mai  mult deranjând atitudinea de acum decât Cenaclul Flacăra de odinioară. Câtă vreme poezia a ajuns atât de târziu pe net, este de presupus că „serviciile” au avut cunoştinţă din vreme de vehemenţa „Marşului de adio”, informând acolo unde se cuvine. Din respectiva direcţie revărsându-se apoi şuvoaie de imprecaţii la adresa „lingăului ceauşist”.

 Nici o vorbă, însă, despre coroziva satiră! Este o poezie imperfectă, scrisă cu grăbire, dedicată, zice-se, tuturor parlamentarilor, deşi i se poate atribui mai degrabă o adresabilitate directă: factorii puterii. Păunescu arată cu degetul în dreapta şi-n stânga, excluzându-se, desigur, pe sine (de, ăsta-i procedeul...) spre a acuza fără cruţare „famenii” din stirpea cărora, totuşi, făcea parte: „Aţi luat o ţară de mai mare dragul / Şi i-aţi distrus averile şi steagul. / S-ajungă colonia de ocară / Care-şi va cere scuze-n maghiară (...) / De unde sunteţi, mă, din ce găoace, / Cum v-au putut părinţii voştri face? / Ce condimente le-au picat în spermă / de e trădarea voastră-atât de fermă? / Aţi pus nenorocita voastră labă / pe-această tristă ţară basarabă / Şi vreţi cu-ameninţarea şi cu biciul / s-o faceţi curva voastră de serviciu / Mimaţi respectul pentru cele sfinte / dar vindeţi şi pământuri, şi morminte (...) / Minciuna voastră v-a adus pe scenă / actori într-o politică obscenă / Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară / ia cereţi-vă puţintel afară / Decât să vă trimită ţara noastră, / Mai bine mergeţi voi în mama voastră (...) / Băgaţi viteză, că vă trece anul / şi s-a scurtat şi învechit ciolanul / şi ce vă pot eu spune la plecare / Decât lozinca lui Fănuş cel mare: / Nenorociţilor, se rupe şnurul / La muncă, la bătut ţăruşi cu...”.

Observăm destule imperfecţiuni poeticeşti, vedem confiscarea rimei aşezate de Vulpescu la traducerea din Villon („Acum va şti, legat cu şnurul / Gâtlejul meu cât trage...”), mai întâlnim rime aduse silnic „la temă”, dar se reţine vehemenţa îndemnului repetat:„La muncă, derbedei, că trece anul / şi vin ceilalţi şi-or să vă ia ciolanul”, astfel sugerându-se că nici „ceilalţi” nu-s mai „breji” decât „ăştia”. Oricum, sunt sigur că pamfletul a deranjat destul, astfel explicându-se şi contondenţa anti-omagierii chiar când poetul se afla pe catafalc...