Mihai Tânţar: „Pictura murală exterioară din Nordul Moldovei - un posibil început pentru istoria filosofiei româneşti”

Prozator de excepţie, poet şi filosof al culturii, Mihai Ţânţar, cel care, în anii comunismului, semnând cu pseudonimul Mihai Tandru, publica superba nuvelă „Crucilă”, cea mai bună din întreaga nuvelistică bucovineană, şocând, atunci, prin promovarea, cu neascunsă simpatie, a personajului simbol al ţărănimii care refuzase să se înscrie în colhozuri, deşi se ţine departe şi deoparte de viaţa literară suceveană, scoate în fiecare an câte o carte, cu premeditată discreţie, de parcă ar fi decis să o aşeze direct în rafturile viitorimii.

Cea mai recentă, „Pictura murală exterioară din Nordul Moldovei - un posibil început pentru istoria filosofiei româneşti”, apărută, în acest an, sub egida Editurii Grinta din Cluj-Napoca, desăvârşeşte lucrarea de licenţă din 1973, „Prezenţa filosofilor elini, latini şi bizantini în pictura murală din Nordul Moldovei”, lucrare apreciată cu notă maximă de eminentul cărturar şi filosof ieşean Ernest Stere, sub aura unei superbe cugetări a lui Miron Costin: „Toate lucrurile dacă se încep a spune din începutul său, mai lesne se înţeleg”.

În domeniul istoriei şi filosofiei culturii, Mihai Ţânţar, absolvent al Facultăţii de istorie-filozofie, secţia Filosofie, a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, are şi alte „recidive”, cea mai importantă fiind, după cum singur susţine, lucrarea „Prezenţa Învăţăturilor lui Neagoe Basarab la Curtea Domnească din Suceava”. Dar ambele lucrări sunt mai curând sinteze ale unor dispute de epocă, decât riscuri de abordare proprie.

„O privire asupra evoluţiei culturii româneşti vechi”

Fără îndoială, tentativa de a descifra în pictura murală din Nordul Moldovei elementele unui început de gândire românească veche, deci de filozofie, deci de evadare din matricea stilistică preistorică, în favoarea istoricizării, obligă la o bună cunoaştere a culturii româneşti vechi, călăuze pe acest drum întortocheat fiindu-i lui Mihai Ţânţar P. P. Panaitescu, Virgil Cândea, Ştefan Bârsănescu, Nicolae Cartojan, Nicolae Iorga, Petre Lucaciu, Sorin Ulea, Al. Elian, J. Ştefănescu, Petru Comarnescu, Dan Zamfirescu etc. şi, desigur, profesorul şi filosoful Ernest Stere, în vreme ce „limbile de cultură românească” veche, prin care se statornicesc în spiritualitate repere autohtone sunt nu una, slavona, cum ne-am obişnuit să credem, ci trei, greaca, latina şi slavona, zvâcnirile de limbă românească scrisă fiind rare, iar unele dintre ele (documentele câmpulungene, de pildă) nefiind conştientizate de nimeni, încă, drept monumente de limbă şi de gândire românească.

Simpla expunere a teoriilor deja acceptate şi care ţin de o nevoie românească de a ne sublima istoria şi spiritualitatea presupune o anumită evlavie culturală, pe care Mihai Ţânţar o trăieşte efectiv, deşi multe dintre „tezele” consacrate forţează lucrurile până la a ne „îngâmfa şi înălţa peste ceea ce suntem”, cum spunea Xenopol, în 1871, la Putna.

De pildă, a susţine, precum Ştefan Bârsănescu, cum că „cel dintâi sistem de învăţământ de durată la români a fost învăţământul moral prin predică, după cum reiese dintr-o bulă papală din 1235”, este o imensă şi penibilă gogoriţă, ceva în genul bolşevic al întâietăţii în toate, ironizată de români prin zicerea: „afinata a fost descoperită de ostaşul sovietic, în… podul unei nemţoaice din Pojorâta”.

La fel de forţate, dar acceptate de Mihai Ţânţar cu o aceeaşi cuminţenie a spiritului, sunt şi teoriile, readuse în discuţie, referitoare la rolul bisericii în formarea culturii române („fapte de istorie ecleziastică cu profundă semnificaţie culturală”), deşi Arune Pumnul sesiza, încă din 1848, că biserica nu a produs fapte culturale româneşti, lansând şi provocarea: „Dacă există, să le pună pe masă; dacă nu, să tacă pentru totdeauna”.

„Elemente de filozofie românească veche”

Aşa cum însuşi Mihai Ţânţar recunoaşte, „e clar că de creaţii originale în adevăratul sens al cuvântului, de lucrări scrise cu caracter filosofic nu putem vorbi în etapa istorică la care ne referim”, în feudalismul moldav, adică. De altfel, şi Răzvan Theodorescu, pe care Mihai Ţânţar îl citează adesea, sancţionează cu eleganţă exagerările, exaltările naţionaliste ale antecesorilor săi, numindu-le „bizare interpretări”. Dar, cum acele bizarerii, provocate de prezenţa, în frescele bisericeşti, a unor portrete de filosofi greci, au existat şi au făcut epocă, într-o vreme, Mihai Ţânţar le inventariază meticulos şi le aşează în depozitul de memorie al neamului, din care nimic din ceea ce ne aparţine nu trebuie să lipsească.