Mircea Radu IACOBAN

„Tovarăşe preşedinte, am studiat filă cu filă dosarul acuzatului Gherman Pântea. Ei bine, tovarăşi, trebuie să declar că nu am găsit nici un rând împotriva acuzatului Gherman  Pântea” – astfel îşi începea rechizitoriul procurorul militar care – fapt fără precedent în „justiţia populară a RPR” – cere achitarea celui acuzat de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare.” Chiar să vezi (stenogramele) şi să nu crezi, câtă vreme atunci, pentru învinuiri mult mai „subţiri” curgeau anii de temniţă grea şi condamnările la moarte! Să fie achitat  tocmai primarul numit de Antonescu la Odesa în îngrozitorul an 1941, când străzile marelui oraş-port erau „ornate” cu zeci de spânzuraţi atârnând de stâlpii felinarelor? Nu se prea face vorbire, la noi, despre perioada administraţiei române la Odesa, probabil din pricina unui justificat sentiment de culpabilitate. Motiv pentru care a rămas în nemeritat con de umbră şi atitudinea exemplară de mare omenie şi curaj a şefului administraţiei române (comanda militară a Odesei era deţinută de germani).

Numit primar, Pântea a primit ordinul să preia şi să conducă un oraş complet distrus: ”baricade la fiecare colţ de stradă, pietre de pavaj scoase şi puse de-a curmezişul, tractoare avariate, maşini, căruţe, fiare vechi, tot ce mintea omenească putea improviza, fuseseră ridicate în grămezi în mijlocul străzilor, spre a împiedica trecerea; gropi adânci de obuze, şanţuri, tranşee, coloane, indicatoare, comandamente, gărzi, un zgomot şi o mişcare îngrozitoare.” În retragere, ruşii dinamitaseră tot. Oraşul nu mai avea curent electric, nu mai avea alimentare cu apă, haosul se instituise pretutindeni, misiunea primarului se arăta a fi de-a dreptul imposibilă. Basarabeanul Pântea, fost primar al Chişinăului, vorbitor de rusă, era adeptul unei cu totul alte conduite comparativ cu brutalitatea şi rigiditatea nemţească: nu ordona, ci ruga să fie sprijinit de localnici, nu înspăimânta, dimpotrivă, se străduia să instaureze cât de cât un climat calm, întemeiat pe responsabilitate comună faţă de destinele încercatei urbe. Repede, rezultatele au prins să se arate: a fost „inventată” o nouă uzină electrică, s-a refăcut aducţiunea apei, pieţele oraşului au început să fie onorabil aprovizionate, Universitatea şi-a reluat cursurile, tramvaiele au reînceput să circule, ba chiar şi-a redeschis seria spectacolelor vestita Operă din Odesa.

Când s-a întâmplat marea nenorocire: la 29 octombrie, clădirea comandamentului german-român a fost aruncată în aer. 150 de morţi a înregistrat numai armata noastră!  Ruşii, care au avut grijă să distrugă toate obiectivele industriale şi construcţiile importante, lăsaseră neatinsă suspect, taman în centru, cea mai luxoasă clădire, cu mobilierul intact, covoare neatinse şi tablourile pe pereţi. Momeală –  nemţii au muşcat, instalându-şi aici comandamentul şi chemându-i şi pe români. Primarul Pântea află din sursă sigură că NKVD-ul a minat clădirea. Informează, dar, după verificări superficiale, se declară alarmă falsă. Nenorocirea a fost trecută, desigur, în contul evreimii; represaliile sunt crunte, Pântea protestează cât îl ţin puterile, dar sosesc noi ordine de ucidere a populaţiei nevinovate. Împotriva tuturor sfaturilor, primarul Odesei se decide să-i scrie direct lui Antonescu.

Reacţia Mareşalului: „Dacă Pântea ar fi militar activ, l-aş împuşca imediat!” Totuşi, scrisoarea îl pune pe gânduri, cercetează, trimite anchete şi constată: „Militarii mei m-au minţit, am ordonat represalii nedrepte.” Prea târziu! Pentru actele de omenie înfăţişate mai sus şi pentru alte multe asemănătoare, Pântea va fi achitat de justiţia lui Dej – semn de imparţialitate? Mă tem că nu tocmai. Guvernatorul Alexianu a avut şi el teancuri de referinţe onorabile de la transnistreni, ba chiar a şi fost achitat, în prealabil, de un tribunal sovietic. Cu toate astea, a fost împuşcat odată cu Antonescu la Jilava. Explicaţia „obiectivităţii” justiţiei române în cazul Pântea pare-mi-se a fi alta. La Odesa trăia, grav bolnavă, sora mareşalului Tolbuhin. Singurul care putea s-o opereze, rectorul de la Medicină, refuza categoric să trateze „sora unui mare comunist”. Pântea insistă pe lângă reputatul chirurg până izbuteşte să-l convingă. Sora lui Tolbuhin scapă cu viaţă. Tolbuhin devine Preşedintele Comisiei Aliate de Control în România (el i-a înmânat regelui Mihai ordinul „Victoria” conferit de Stalin). Ministrul Justiţiei, Pătrăşcanu, îi va spune lui Pântea: „Nu am nici un merit în clasarea dosarului d-tale, el s-a clasat în urma intervenţiei Comisiei Aliate de Control.” Altfel, şi Pântea ar fi ajuns şi el în Valea Piersicilor.

Iac-aşa se scrie istoria!