Alexandru Ovidiu Vintilă: cartea lui koch

Fascinat de imaterial, de ceea ce nu putem desluşi, dar nici vremelnici prin cuvinte, de fapt prin rostiri, prin atribuiri de nume, de conexiuni şi de interdependeţe în vremelnicie, Alexandru Ovidiu Vintilă, AOV – într-o simbolistică de el propusă, stabileşte un reper, şi punct de plecare, şi ţintă („Umbra umbrae” – Carl Friedrich Gauss), un reper care poate fi delimitat, prin cele două componente implicite, şi de imnica lui Pindar, dar şi de opera unui mare, dar ignorat poet bucovinean de astăzi, Constantin Hrehor, în ciuda faptului că trimiterile lui directe spre filosofia germană şi spre avangardismul liric românesc, în special, par a exclude alte înrudiri, pentru că de influenţe nici nu poate fi vorba, ci doar de condiţionări de rasă (de talent real, de vocaţie, în cazul de faţă), deci de înrudiri.

AOV, ca şi autorul „Numeenelor” şi a „Paianelor”, are o anumită sfinţenie a „libaţiunii”, a discursului imnic fluent, dens şi desăvârşit, desăvârşirea fiind aceea care face cuvântul să dureze mai mult decât faptele. Dar mai are AOV, ca şi Constantin Hrehor, şi dezlănţuirea metaforică firească, muguri plini de vitalitate pe crenguţele suculente ale probei de înţelepciune (în fond, filosofie nu înseamnă numai dragoste de înţelepciune, ci mai ales probă), o dezlănţuire uşor de sesizat în cele trei cărţi ale sale, „caricatura de cretă”, „miezonoptice, tradiţia rupturii” şi, cea luată în discuţie, „cartea, lui koch”. Şi mai există o înrudire, deja probată de „cartea lui koch”, înrudirea cu opera artistului plastic sucevean Cătălin Alexandru Chifan, cel care a creat „Leda” – ulei pe pânză – special pentru cartea lui AOV, ilustraţiile din interiorul cărţii fiind mai presus de cuvinte, deşi le cuprinde şi le desluşeşte.

„Pâinea zilnică se făcea din litere, / nu din făină”

Fără îndoială, AOV este un post-post-modernist de frunte, mitul şi modernul, în firească împletire şi determinare (strigătul sfânt „Aum”, printr-o discretă, dar dibace trimitere la geniul lui Gellu Naum, reconstituie contemplaţia, în dimensiunile metafizice ale „generaţiei de aur”, despre care vorbea Hesiod), sugerând posibile evadări ale spiritului prin spiritual, cu o putere de convingere aproape religioasă, ba chiar mistică, rupând barierele timpului („bătrâna lui jan hus nu mai poartă vreascuri în spate / ci o pungă mare de gunoi” sau „deretici / prin grădini ce se / bifurcă suspendate / ale semiramidei sau ale / lui borges ale lui bosch / hyeronimus ale cultivatorilor de varză / murată din milişăuţ-oraş”), această atemporalitate, exersată doar în literatură umoristică de Woody Allen, în favoarea decorurilor (Emanuela Ilie le numea „scenarii – unele aproape apocaliptice, altele aproape groteşti sau funambuleşti”, dar eu prefer să le numesc decoruri, pentru că nu au mişcări conştientizate), deci în favoarea falselor repere, care ţin de o suficienţă a prezentului deja tradiţională la români.

Aceste repere false, care stau mereu stavilă în calea spiritului şi care, în fond, dau consistenţă şi timpului şi, implicit, vremelniciei, sunt înfruntate şi de Alexandru Ovidiu Vintilă, şi de Cătălin Alexandru Chifan, printr-o ciudată ursire (amândoi se numesc şi Alexandru, numele însemnând, în greaca veche, „Cel jertfit Cerbului”, adică timpului, simbolizat de Capricorn; şi lui Orfeu i se zicea Dros), cartea unuia devenind şi cartea celuilalt, „tradiţia rupturii” caracterizându-i şi animându-i pe amândoi, în planurile aparent diferite ale aceleiaşi dumnezeiri (Mircea Streinul susţinea că Dumnezeu ni se înfăţişează prin poezie, prin artă plastică şi prin muzică).

„principiul subversiunii totale”

Autoarea textului de copertă finală, Emanuela Ilie, exprimând, indirect, şi poziţia Editurii „BrumaR” din Timişoara, sub egida căreia a apărut „cartea lui koch”, ia în discuţie „esenţa şi expresia avangardistă a discursului, sau mai degrabă multitudinea de referinţe culturale, abil risipite în textura lirică”, iar AOV, care îşi şi subliniază înrudirea cu avangardismul şi, în primul rând, cu Gellu Naum, dar şi cea cu filosofii germani şi străluciţii lor continuatori în spaţiul românesc („Prima mişcare a formei este de a forma pe cel care nu este încă format” / Rafail Noica) depăşeşte graniţele retorismului, în favoarea trăirii ideilor, toate acele „inovaţii intertextuale savante şi recuzită suprarealistă” (E. Ilie) fiind concreteţi ale trăirii ideilor de către un creator responsabil de sine („în momentul de faţă este doctorand în ştiinţe socio-umane”, se precizează pe coperta de gardă) şi, în egală măsură, conştient de sine.