Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Peste 200 de oameni, marea majoritate cu probleme psihice sau mintale, își duc viața în Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca Mică. O parte dintre ei au avut cândva familie, unii au urmat studii superioare și boala s-a declanșat când erau studenți, economiști, profesori sau ingineri. Tineri sau vârstnici, cu familii care îi vizitează, singuri sau uitați de cei dragi, toți acești oameni au nevoie de înțelegere, de răbdare și de activități în care să fie implicați, care să le umple timpul, să-i facă să se simtă utili, să-i ajute să aibă încredere în ei și în cei din jur.
Bolile psihice și mintale, care afectează emoțiile, gândurile sau comportamentul, nu țin cont de vârstă, gen, etnie, nivel de educație, statut social sau financiar. Fiecare dintre noi poate ajunge în această situație.Cauzele nu sunt pe deplin cunoscute, dar specialiștii vorbesc despre un complex de factori care țin de ereditate, mediu, expunere la stres și experiențe traumatizante fizic și psihic, boli cronice care afectează și sănătatea mintală etc.
Din păcate, boala psihică este încă privită de societate cu teamă, deși atitudinea tolerantă față de bolnavii psihic și implicarea comunității în reabilitarea profesională și reintegrare este considerată un semn de sănătate a unei societăți.
Am petrecut o jumătate de zi printre locatarii de la Sasca pentru a-i cunoaște și a afla cum se pregătesc ei pentru dorita reintegrarea în comunitate.
La postul de radio cu circuit închis „Vocea sufletelor noastre”, înființat în urmă cu doi ani, alături de instructorul meloterapeut Lucian Afilipoaie le-am cunoscut pe Vasilica și pe Ana-Maria, care prezentau „Matinalul cu zâmbete”. La invitația lor, am povestit la microfon, pentru cei care ne ascultau în tot complexul, cu ce mă ocup, de ce am venit la ei și am citit predicțiile pentru o zodie la horoscopul zilei.
Ana-Maria are 39 de ani. Este născută în Botoșani și a fost abandonată imediat după naștere. A crescut la o casă de copii din Botoșani, apoi la un cămin-școală din Iași, la casa de copii din Păclișa în județul Hunedoara, a revenit la casa de copii din Botoșani, de unde în anul 2005 a venit la Sasca.
Vasilica are 56 de ani, este născută în București și a fost abandonată la vârsta de două luni. A trecut pe la Casa de copii din Iași, Școala ajutătoare din Piatra Neamț, căminul pentru vârstnici din Botoșani și din 1999 este la centrul de la Sasca. La microfon amândouă citesc frumos, cu intonație bună și sunt colaboratoare permanente ale instructorilor la activitățile creative și recreative.
Atât Ana-Maria, cât și Vasilica fac parte din trupa de teatru „Licuricii lui Herbert” a centrului, un teatru de păpuși dezvoltat pentru dezvoltarea echilibrului emoțional, a abilităților creative și imaginative și care ajută la creșterea încrederii în sine. Păpușile sunt confecționate tot în centru, în cadrul atelierelor de terapie prin artă, iar reprezentațiile cu „Albă ca zăpada și cei șapte pitici” ale inimoasei trupe de la Sasca Mică au încântat sute de copii din școlile și grădinițele din județ.
După ce au terminat „Matinalul” la radio, Vasilica m-a invitat să-i văd camera, decorată cu obiecte confecționate de ea însăși, iconițe și jucării de pluș. Îmi povestește că pe Facebook este prietenă și cu alți jurnaliști, pe care îi urmărește constant, mai ales că și ea „face radio”.
Toate camerele din centru sunt personalizate, oamenii sunt încurajați să le decoreze cu obiecte personale care au semnificație pentru ei, care au o poveste – de când și de unde le au, de ce le păstrează, ce amintiri sau imagini le evocă.
- Gătitul, brodatul, croitoria, grădinăritul fac parte din activitățile cu rol terapeutic permanente
Vizitez și celelalte cabinete și ateliere de recuperare. Unii dintre locatari sunt la fizioterapie, alții la ludoterapie – joacă remy, table, fac puzzle și construcții mai simple sau mai elaborate din piese lego. În atelierele de creație se pictează, se fac tablouri din diverse materiale - semințe, plante presate, nisip, sfoară etc. sau se confecționează costume populare. Admir bluzele cusute cu modele populare și spun că aș dori să cumpăr una. Viorica, cea care le coase, se bucură că îmi plac. Încerc una, doamnele care lucrează în atelier îmi spun că „nu stă bine” și îmi cer să probez alta. Cu a doua sunt mulțumite și îmi urează să o port sănătoasă și cu bucurie. Pentru că centrul nu are voie să deruleze activități comerciale, nu pot s-o cumpăr, dar pot să fac o donație în bani.
Într-un alt atelier de creație cunosc o altă doamnă Viorica. Îmi recită o poezie compusă de ea, dedicată oamenilor din centru. Pentru că accentul cu care vorbește nu e de pe aici, o întreb de unde vine. Spune că este din Voroneț, dar a lucrat la o fabrică din București până când a apărut boala, la 23 de ani, când s-a pensionat și s-a retras acasă, în Bucovina. Îmi povestește despre albastrul de Voroneț și despre cât de norocoasă a fost să fie acceptată la Sasca Mică, unde are oamenii și lucrurile de care are nevoie. Șefa centrului, Sonia Cuseac, îmi șoptește că am avut ocazia să o găsesc în unul dintre rarele momente „în care este complet prezentă”.
În bucătărie întâlnesc locatari care gătesc, în alt atelier un bărbat calcă o cămașă, încălțămintea este reparată tot de locatari de la Sasca, iar în sala de activități fizice se face sport. Pe lângă ateliere există și o seră, în care oamenii pot grădinări, toate aceste activități având un scop terapeutic: să-i ajute pe bolnavii psihic să dezvolte abilități care să-i ajute să fie independenți, să se poată integra în comunitate și să nu se mai simtă excluși.
- Boala psihică este încă privită cu teamă în societate
Pe lângă ceea ce fac la centru, în același scop terapeutic și pentru a ajuta la schimbarea percepției despre bolnavii psihic, oamenii merg în excursii, vizitează muzee și obiective istorice, merg la cumpărături și la biserică, organizează expoziții cu obiecte confecționate de ei și dau reprezentații cu teatrul de păpuși.
Dacă oamenii cu afecțiuni psihice și mintale din centrul de la Sasca se pregătesc pentru reintegrarea în comunitate, nu se poate spune același lucru despre societate și infrastructura necesară reintegrării. Comunitățile, îndeosebi în mediul rural, nu sunt încă pregătite pentru a asimila locuințele maxim și minim protejate, centrele de abilitare și reabilitare cu vecini cu afecțiuni psihice și mintale și centrele de zi în care aceștia merg pentru activități terapeutice. Primăriile și localnicii manifestă reticență la înființarea așezămintelor destinate persoanelor cu dizabilități, iar mentalitățile se schimbă cel mai greu.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava realizează constant proiecte pentru a obține finanțare pentru că îngrijirea persoanelor cu probleme de sănătate psihică și mintală este consumatoare de fonduri consistente. Un mare accent se pune pe locuințele protejate, care sunt de două tipuri: minim protejate și maxim protejate. Cele minim protejate sunt destinate persoanelor care au autonomie și au nevoie de mai puțin sprijin din partea specialiștilor. Locatarii se pot deplasa singuri, fac cumpărături, își gătesc și fac curățenie în casă. Sunt vizitați periodic de asistenți sociali și psihologi cu care stau de vorbă și care îi ajută când au nevoie de internări în spital. Cei care stau în locuințe maxim protejate au de asemenea libertate de mișcare, dar au nevoie de supraveghere din partea asistenților sociali 24 de ore din 24 deoarece nu sunt capabili să-și poarte singuri de grijă.Activitățile pe care le desfășoară sunt similare celor pe care le au acum în centrele mari de reabilitare neuropsihiatrică, în curs de desființare. Conform programului de restructurare și reorganizare stabilit la nivel național și european, de la 31 decembrie 2024 capacitatea unui centru este de maximum 50 de locuri.
În România, responsabilitatea sănătății mintale a populației este împărțită între Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății. Ministerul Sănătății se ocupă de ceea ce ține de spitalele de psihiatrie, Ministerul Muncii face politicile publice pentru persoanele cu dizabilități și pentru centrele de abilitare, reabilitare și centrele de zi, dar legislația nu este foarte bine armonizată și nici nu se poate spune că între cele două entități există o strânsă colaborare. De aceea rolul comunităților în reintegrarea persoanelor cu afecțiuni psihice și mintale devine cu atât mai important, altfel totul va rămâne la nivelul unor proiecte scrise frumos.
