Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Sunt niște ani de atunci… Mulți?... Puțini?... Greu de spus, dar „parc-a fost ieri!”…
Știu, e uzată și uzitată expresia, dar alta mai bună n-am. Iar bucuriile de acel fel mi-au rămas întregi și în ziua de azi!
Caravana cu filmul venea în sat sâmbăta. Filmul rula seara și caravana pleca la deal prin satele râului. Satele Sebeșului, râul meu, care spre izvoarele din Cindrel se chema Frumoasa…
Vestea filmului o aducea tetea Ariton, dobașul. Umbla cât era satul, se oprea la răscruci și, după cele câteva bubuieli de avertizare – vreme în care lumea ieșea-n uliță – striga: ”Publicațiune!... Se aduce la cunoștință la toți locuitorii că, sâmbătă seara la ora 19, la căminul cultural va rula un film foarte bun!”… Urmau trei bătăi în tobă – semn de încheiere a vestirii – și tetea Ariton pășea glorios spre alte lărgimi.
Afișe cu poze nu erau, doar uneori, câte unul scris cu mâna se afla la intrare…
Într-un rând, văzusem scris acolo: ”Comoara din Lacul de Argint”… Suna bine și m-am dus… Cred că aveam vreo 10 ani. Tare mi-a plăcut filmul ăsta!... Mai apoi am văzut Winnetou: la Sebeșel partea întâi și, într-o duminică însorită la Petrești, partea a doua…
”Comoara din Lacul de Argint” mi-a rămas însă la suflet. Și tot acolo mi-a rămas entuziasmul sălii pline de copii. Nu erau televizoare, așa că… Nici nu le simțeam nevoia, în viața vie de atunci!... Dar filmul, totuși, stârnea pe micii războinici : ”Băăă, ce cuțât are ăla!”… ”Da’ ce-i mere pușca la ăsta!”… Eu nu strigam – vezi bine, veneam de la oraș… - dar tare-mi plăcuseră și mie cuțitele din film!... Unul și unul!... Strălucitoare și bărbătești… Și una dintre puști îmi plăcuse: cea a lui Old Shatterhand, că a lui Winnetou era prea împodobită.
Anii au trecut… Și iar zic: mulți?... Puțini?... Iar eu am trecut prin destule, bune și rele. Printre cele rele aflându-se vremelnic și păcatul vânătorii… Mi-am asumat public greșeala din urmă cu zeci de ani: în interviuri de presă, în talk-show-uri tv, în cărți… Drept care nu mă uimește când, și în ziua de azi, se mai iscă vreun june care-mi aruncă: ”Te-ai lăsat că ești bătrân și nu mai poți umbla!”… Mă rog… Și asum că vanitatea mă mai împinge uneori să-l invit pe junele cu pricina la o tură de schi-fond sau la te miri ce altă întrecere doveditoare. Dar povestea e alta…
Mă apropiam de 40 de ani când, pescuind pe Râul Mare în Retezat, l-am întâlnit pe Titus Popovici. Scriitorul avea la Gura Zlata o căsuță de vacanță și creație. Bun pescar, Titus Popovici!... Și pasionat vânător!... Cum a și rămas până s-a stins.
Pe lângă scrisul meșter și înalte funcții, el era și redactor-șef al revistei ”Vânătorul și Pescarul Sportiv”, unde eu publicam din când în când, încă din studenție, articole ”pro natura” sau despre pescuit. Dintr-una într-alta, știu că a pomenit de un cuțit de care nu se despărțea când umbla la munte și, mai ales ”la urs”: ”White Hunter”- Puma.
Am reținut numele armei, dar atunci mi-a zburat din gând.
Cuțite aveam și eu destule, căci e cunoscută ”înclinația” unor bărbați spre astfel de colecții brave: semn că n-au părăsit cu totul mintea copilului. Iar eu eram printre aceștia.
Nu știu cum, dar după destulă vreme - internetul intrând și în viața mea – aveam să aflu că respectivul cuțit făcea parte din recuzita tradițională și obligatorie a vânătorilor europeni plecați în aventuri africane; de unde și numele. L-am și văzut: fain cuțit!... Cu adevărat fain… Elită, ce mai!... Dar eu lăsasem vânătoarea tare demult.
Ba una și mai și!: în link-ul unui film, sta scris pe nemțește: ”White-Hunter - Puma în filmul Comoara din Lacul de Argint”… Am dat ”click” și… minune!: toate cuțitele din filmul care ne stârnea exclamații prin anii 60 erau modelul mărcii cu pricina! Li se făcea reclamă… Le aveau până și indienii!... Și, mărturisesc: om în toată firea, mi l-am dorit!... Apoi m-am informat...
Știa el, Titus Popovici, ce știa!: îl avuseseră indivizi celebri în aventuri africane și se vindea foarte scump, în funcție de istoria posesorului, în funcție de colecționar… Iar de vânzare, nou – cum mi-aș fi dorit - nu se găsea… Trebuia comandat la Solingen dar, fiind „lucru de mână”, era de așteptat cu lunile… Coadă… Complicat… De încercat am încercat, totuși... Degeaba. Nicăieri în stoc… Și am lăsat-o baltă.
Oricum, la ce mi-ar mai fi trebuit mie în munte - să crestez slănina, să tai o ceapă ori să-mi fac un baston - prea îndeajuns îmi era vechiul briceag…
..................................................................................
Dar a venit Crăciunul lui 2023. Și fiul meu mezin, sosit din străinătățuri, mi-a pus pe masă ”White Hunter” - Puma… Prin ce minune îl găsise în acel magazin britanic, nu știu!... Unicul ”White Hunter” aflat pe stocuri!… Pesemne cineva îl comandase și renunțase… Cine știe?... Dar nu contează… Să mai spun ceva despre bucuria aceea veche, mărturisită la început?...
Așa se face că, acasă la mine, White Hunter s-a întâlnit cu micul topor suedez de la Gransfors Bruk - bun de purtat la brâu în „expediții” : cadoul primit mai demult, de la fiul meu cel mare.
Așadar, sunt perfect dotat pentru tăiat pita, ceapa și slănina, spre a o pârli la un foc făcut din vreascuri despicate.
