Cezar STRATON

Anti-proști.Dintr-o frumoasă carte de interviuri cu ”conu” Al. Paleologu (”Breviar pentru păstrarea clipelor - Filip Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu”, Ed. Humanitas, 2012). O carte-interviu, superbă (mai ales că acei 2 convivi erau născuți: unul în 1919, celălalt în...1982!). O carte pe care o recitesc, cu delicii, mai ales când mă simt, cumva, învins de vulgaritate și prostie... și caut o soluție, o ieșire, o salvare... Citez: ”- Cum ne apărăm de proști? - Dacă poți să-i eviți, nu e rău - asta ar fi soluția ideală - dar azi nu se prea poate, că sunt prea mulți. Nu trebuie nici să-i ofensezi. Față de imbecili, trebuie să ai o politică de foarte mare prudență și dibăcie. - În acest caz, poate fi politețea o armă? - Poate fi... dar e o armă cu două tăișuri. Cu proștii, dacă ești prea politicos, riști să creadă că le ești dator cu ceva, că te temi de ei și că îți recunoști inferioritatea. - Poți să ai câștig de cauză răspunzând - biblic - la rău cu bine? - Depinde. Dacă cel care ți-a făcut rău mai are în el o cât de infimă fibră morală, un rest minimal de bun-simț... poate că își dă seama. Dar, de regulă, nu se întâmplă așa. Dacă dobitocul care ți-a făcut rău vede că îl tratezi cu bine, zice că ești un fraier! E bine, totuși, să nu-l zdrobești pe tâmpit și pe ticălos, pentru că e o activitate inutilă, contraproductivă. Pierzi mult timp, te enervezi - uneori te și îmbolnăvești, îți faci rău ție însuți - și stârnești împotriva ta niște stihii și răzbunări prostești. Care, poate nu te doboară, dar îți creează mari neplăceri. Or, câteodată se întâmplă chiar să te și doboare. În orice caz, este nedemn să duci o astfel de luptă... fie și pentru că eu văd că azi proștii sunt majoritari..”.

Supărări.– Ce-i cu tine Mihaelo, fată, de ce ești așa abătută? o întreabă vânzătorul durduliu și zâmbăreț pe tânăra cătrănită care tocmai golea a doua sticlă de bere pe terasa improvizată, cu doar două mese, a magazinului de cartier. – S-a dus dracului țara asta! Ar trebui să mă car de aici cât mai repede. – Ce țară? Nu vezi că s-a dus naibii întreaga lume în care trăim! Numai dictatori, prostime, poluare, nepăsare, aroganță, miserupism, intoleranță… Iar de pe planeta asta n-ai unde s-o ștergi! zise Patricia, comeseana Mihaelei, strivind mucul de țigară cu talpa adidasului. – Of, of, no lasă, c-o fi mai bine, zise vânzătorul. Dar iacă, și nea Mișu-i îngândurat. Pe mata` ce te supără, nea Mișule? îl întreabă pe moșul care stătea singur la cea de-a doua masă. - Ha? -Zic, pe matale ce te supără? - Ah, nu, nimic. Dar m-am uitat azi dimineață la niște desene cu nepoțica mea și acum stau si cuget: mă, oare de ce pleca mama celor trei iezi după lapte, ea fiind capră?

Gânduri(sinucigașe). Din gândurile unui bărbat oarecare (nu știm dacă mai trăiește!): ,,Să pleci în concediu cu soția e ca și cum te-ai duce la restaurant cu ciorba ta! ”

Tuberculoză. Ioana Pârvulescu - ”În intimitatea sec. 19” – face un inventar (incomplet) al personalităților europene răpuse la vârste tinere de boală, fără leac pe atunci, produsă de bacilul lui Koch: ”În 1801 Novalis, la 28 de ani, în 1821 Keats, la numai 26 de ani, un an mai târziu prietenul său Shelley, cu puțin înainte de a împlini 30, în timp ce scria ”Triumful vieții”, în plină vară, sub soarele Italiei, Emily Bronte (la 36 de ani). În anul Revoluției, 1848, moare și Edgar Allan Poe. Cei mai tineri participanți la Revoluția română, Nicolae Bălcescu și Alecu Russo, născuți amândoi în 1919, mor de boala tinereții, unul la Palermo, în 1852, celălalt la Iași, în 1859, la 12 zile după înfăptuirea unirii. La începutul lui mai 1847, moare Elena Negri, iubita vieții lui Vasile Alecsandri, care se afla lângă ea…În 1882, la 32 de ani, moare pictorul Ion Andreescu, născut în 1850, în același an cu Eminescu și în aceeași zi cu Titu Maiorescu…În 1888, Iulia Hașdeu, mademoiselle Julie, studentă la Litere și Filozofie, la Sorbona, moare înainte de a împlini 19 ani, la începutul toamnei..” Prietenul Dumitru Brădățan, din a cărui recentă carte șugubeață (Coteț, 2016) am preluat citatul, adaugă, salutar, numele altui artist iubit de români, doborât de tânăr, de oftică: Ciprian Porumbescu.

Eminescu. ”Atâta dragoste și-atâta aspră bunătate/A fost să aibe-n sine el cu sine însuși/că desfăcea orice lăcate/cu plânsul cheilor din plânsu-și.” (Nichita Stănescu, despre Mihai Eminescu).

Război. ”Doi oameni stau/Pe cerul serii înfloresc lalele/Cu câte-o stea de aur în potir./Tranșeele veghează paralele/La nesfârşit... ca guri de cimitir./Doi oameni stau cu gând să se omoare./În două case, -n două limbi deodată,/În geam cu crinul lunii, doi copii,/La fel, în cămășuța lor curată,/Se roagă, Doamne, tatăl lor să-l ţină./Doi oameni stau cu gând să se omoare./Şi-n două case, două mame plâng,/Şi la icoane îndurare cer.../În zori. Atac. /Tranșeele se frâng/Sub sângerarea unui singur cer./Alți oameni stau cu gând să se omoare. ” (Ion Pillat).

Satana.”La fel ca Isus, Satana își dă silința să se facă imitat, însă nu în același mod și nu pentru aceleași motive. El vrea în primul rând să ademenească. Satana seducătorul este singurul de care lumea modernă catadicsește cât de cât să-și amintească, bineînțeles pentru a glumi pe seama lui. Satana se propune și el ca model pentru dorințele noastre și, de bună seamă, el este mai ușor de imitat decât Cristos, căci ne sfătuiește să ne lăsăm în voia înclinațiilor noastre, în disprețul moralei și al interdicțiilor ei. Dacă-l ascultăm pe acest binevoitor și foarte modern profesor, ne simțim mai întâi ”eliberați”, dar această impresie nu durează, deoarece, dacă ne luăm după Satana, suntem repede văduviți de tot ceea ce constituie o pavăză contra mimetismului conflictual. În loc să ne avertizeze cu privire la capcanele care ne așteaptă, Satana ne face să cădem în ele. El aplaudă ideea că interdicțiile ”nu slujesc la nimic” și că încălcarea lor nu comportă niciun pericol.” (Rene Girard)

România(epuizată?). „Într-o ţară, ca România, care nu a cunoscut democraţia adevărată, spiritul civic nu s-a putut forma. Românul – au mai spus-o şi alţii – nu are perspectiva rezolvărilor de ansamblu; se gândește cum să-şi aranjeze treburile sale: o relație personală, un cadou etc. În loc de a cere socoteală politicienilor mincinoși (cei 15.000 de specialiști, reducerea impozitelor etc.), românii aleg, cu capul plecat, soluții de supraviețuire individuală, câteodată umilitoare. Unii pleacă să culeagă căpșuni în Spania, alții se angajează – ca odinioară mercenarii – să meargă în Afganistan sau Irak. Deîndată ce au strâns suma aşteptată, vin acasă și se re-integrează într-un sistem putred. Mă tem că românii sunt o națiune obosită, sleită, epuizată, de la care nu mai este nimic de așteptat. Am părăsit calea marilor fapte în istorie. Cei mai mulți se bucură de manele sau emisiuni cretine de televiziune. Câțiva – avizi şi șmecheri – se cațără pe scara politicii. Așa cum evoluează lucrurile la noi, vom fi o sinteză între Africa şi America Latină. O ţară cu adevărat europeană, categoric nu! Tinerii noștri au de ales între manelizare, resemnare și rinocerizare (ca-n piesa lui Eugen Ionescu), dacă nu vor face nimic pentru a se impune o cotitură în evoluția societății româneşti. Istoricul privește, prin profesia lui, spre trecutul pe care îl studiază. Totuși, ca orice om, este interesat de viitor. Mie, unuia, el îmi apare în cele mai negre culori.” (Florin Constantiniu)