Despre medicină, și altcumva…

Cu ceva vreme în urmă ziarele și unele posturi de televiziune anunțau încă o știre dramatică din ”domeniul sănătății”; de fapt, din domeniul bolii și al spitalelor… Apropo: de ce se cheamă așa – ”domeniul sănătății ” – eu nu am înțeles niciodată; cum nu am înțeles nici de ce ministerul cu pricina, care este și el doar ”al bolii”, se dă altceva decât este și face, laolaltă cu neisprăviții săi funcționari, numiți sau ruginiți pe post. Dar, să revin…

Presa relata despre moartea unui tânăr de 28 de ani, survenită în timpul inducerii narcozei pentru o intervenție chirurgicală la o fractură de cot; un banal accident sportiv. În pofida obstinatelor manevre de resuscitare, prelungite vreme de o oră și jumătate, tânărul nu a putut fi scos din stopul cardio-respirator.

În imaginile filmate l-am recunoscut pe medicul Mihai Simu, fostul meu coleg de… de toate: din clasa întâi, până la încheierea studiilor la Facultatea de Medicină a UMF din Cluj. Microfoanele și camerele de filmat îl ținteau ”acuzator” pe Mihai - îndrăznesc să spun - unul dintre cei mai calificați și competenți medici din generația mea: medic primar de anestezie-reanimare, de chirurgie generală și… medicină aero-spațială: un om pentru a cărui pricepere profesională și onestitate eu bag mâna în foc!... Dar, să o iau cu începutul…

Se scurseseră ani mulți de când ne-am cunoscut, la „examenul de admitere” la Școala de Muzică; de fapt, doar o probă de aptitudini, unde urechea muzicală conta. Aveam șapte ani. Am fost admiși amândoi, alături de alții și ne-am brodit în aceeași clasă; el, ca ”specialitate”, urmând pianul, iar eu violoncelul…

Cum el nu promitea să devină un nou Arthur Rubinstein, iar eu nu-l copiam, pare-se, pe Pablo Casals, după opt ani am părăsit amândoi școala adăpostită pe atunci în vechea clădire a Mănăstirii Franciscane din Cluj. Liceul l-am urmat așadar despărțiți: el, ”la Barițiu”, unde se punea accentul pe chimie, iar eu ”la Racoviță”, unde era la preț ”mate-fizica”… În cele din urmă însă umanismul a învins și ne-am regăsit la o nouă admitere, una cu adevărat grea prin anii ’70: la Facultatea de Medicină. Și iar am fost primiți, cu medii de frunte.

Coincidențele s-au iscat din nou. 1973 fusese anul în care ”conducerea de partid și de stat” decisese că proaspeții studenți trebuie să facă armata la ”termen redus” înaintea facultății. Și, la Oradea, în vechea cazarmă tereziană ridicată în vremea Imperiului, ne-am făcut ”instrucția la infanterie”. Minunate vremi! Și ce chef de toate!: de la pofta de mâncare și sport, la câte altele de mare folos și plăcere. O spun și acum când mă apropii de 69 de ani - și o spun serios!... – oricând aș face armata; cel puțin așa cum a fost ea atunci. Detaliile nu-și au locul, atletica amintirilor fiindu-le miezul.

Au urmat cursurile și lucrările facultății, stagiatura și, pentru unii, examenul de intrare la ”specializare” sau – cum se chema pe-atunci – ”secundariatul”. Și iar n-am mai prea știut unul de altul. Eu m-am orientat spre ”boli interne”, iar el spre ”anestezie-reanimare-terapie intensivă”. Anii au trecut și, rar, doar câte un zvon mai ajungea la mine despre Mihai Simu.

Târziu am aflat că se specializase și în chirurgie generală, că plecase în Franța unde profesa bine de foarte mulți ani; apoi, că s-a specializat și în medicină aero-spațială.

Una peste alta, ca s-o scurtez: timpul a trecut și, de curând, ne-am reîntâlnit la mine, în Gura Humorului: după vreo 30 de ani, Mihai se repatriase și avea intenția să se angajeze la Spitalul din Vatra Dornei, ca anestezist-reanimator : ”N-au anestezist, n-au nici aparatură modernă… Fac tot ce pot să utilez spitalul cum se cuvine, că de la conducere sprijin am!... Și cheful și puterea de lucru, știi bine că nu-mi lipsesc!”… Știam!..

Din câte știu, Mihai și-a ținut promisiunea și, de la sosirea lui, serviciul de chirurgie al amintitului spital și-a crescut și diversificat prestațiile, grație prezenței sale; de atunci mulți fiind cei astfel ajutați. Toate, până în trista zi cu care am început scriitura.

Ce a fost în ”intimitatea” tragicei întâmplări, vor descoperi, poate, cercetarea științifică de ordin medical și cea juridică. Doar că, pentru cei care acuză medicul că nu ar fi testat alergia la substanțele uzitate în inducerea narcozei, vin cu o precizare…

Alergiile sunt ”sensibilități” câștigate în timp, prin repetate contacte cu o substanță ce devine ”alergen”… Și, dacă la un prim contact, subiectul poate doar strănuta, după un timp recontactarea alergenului îi poate fi fatală.

Spre deosebire de alergie, mai există idiosincrazia: uriașa sensibilitate din naștere la o substanță sau la o combinație de substanțe neștiute. În caz de idiosincrazie, chiar testarea ”ușoară” cutanată, cu doză infimă,  poate declanșa o ireversibilă reacție fatală… Este ceea ce, pe bună dreptate și, cu tot tragismul acestui deces, ar putea fi numit ghinion: o realitate gravă, posibilă și extrem de rară.

Înclin să cred, așadar, că drama de la Spitalul din Vatra Dornei aici își află tristul răspuns… Vom vedea…

Nicolae DĂRĂMUŞ