Amintiri din Comunism

Cu o populaţie mai mică se menţine şi o atmosferă mai curată. Dar mârlanii noi, urmaşii ţăranilor fugiţi de colhoz, merg şi mănâncă şi beau ca porcul, vorba proverbului, la iarbă verde. Ce rămâne în urma lor se ştie. Dacă ne aducem aminte puţin, şi ţăranii mâncau pe iarbă verde la prăşit, la semănat, la arat, la cosit, la cules. Pe marginea ogorului, eventual sub un copac la umbră, ţăranii mâncau la prânz cu mâinile pline de pământ mămăligă cu brânză de oi, în general. Unii chiar aţipeau puţin, apoi din nou la lucru şi un rest de mămăligă cu ouă sau brânză sau lapte acru se mânca când soarele era la câteva săgeţi pe cer, mâncarea zisă de-o jână. Numai că ţăranii veneau dimineaţa pe rouă la lucru şi nu mâncau până la amiază. Asta se întâmpla înainte de comunismul agricol. Nu ştiu cum mâncau ţăranii noştri umiliţi şi osândiţi de vremuri şi istorie. Dejunul pe iarbă (există celebrul tablou al lui Manet) este un obicei burghez vechi. În comunism nimeni nu dejuna pe iarbă. Era interzis să intri în păduri sau la marginea lor, ori în parcuri cu mâncare. Dar de unde mâncare? Clasa muncitoare lucra în trei schimburi, iar când trebuia să depăşească planul muncea cu spor şi duminica. Pentru oamenii muncii de toate felurile, duminica era ziua când se recupera din somnul pierdut în timpul săptămânii. În tinereţea mea primă, la Botoşani, duminica mâncam, în zilele bune, un litru de lapte pasteurizat nefiert (n-aveam unde), cu pâine neagră. La prânz şi seara. Construiam şi eu cu eforturi sporite noua orânduire socialistă, cu toate uneltirile bandiţilor imperialişti sau revanşarzi vest-germani. Da, atunci germanii din vest voiau iar război, ceea ce pare incredibil. Bătrânul Churchill era prim-ministru între 1950-1954, el, care nu voise să încheie pacea cu Hitler în 1940, tăcea când foştii generali germani cereau teritoriile pierdute în Polonia şi Cehoslovacia, inclusiv RDG-ul. În SUA preşedinte era nimeni altul decât generalul Eisenhower. Visul lui Hitler se împlinise, aliaţii devenind duşmani de moarte.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată era definită aşa de partidul comunist, în frunte cu secretarul său general, pentru uzul poporului nostru muncitor. Pentru bandiţii capitalişti şi imperialişti, România era o ţară în curs de dezvoltare, alături de America Latină, Africa şi o parte din Asia. Atunci şi China condusă de preşedintele Mao era în curs de dezvoltare. Aceste ţări sau multe dintre ele beneficiau în cadrul Organizaţiei Comerţului Mondial de unele avantaje la export şi import. Ţări africane sărace, sau sărăcite de colonialişti şi imperialişti, erau scutite din când în când de datorii, dar deveneau oricum tot mai sărace. Capitaliştii fixau preţuri mici la materii prime pentru a recompensa datoriile neplătite. În fond, ţările sau marile bănci ale imperialismului contemporan se poartă cu ţările care nu pot plăti ca mafioţii din întreaga lume. Te pedepsesc întâi pentru dobândă. Am mai spus că tovarăşul Ceauşescu a greşit când s-a grăbit să plătească datoria, mică în fond, de 12-13 miliarde de dolari. Plătea numai dobânzile, e adevărat. Dobânzile te puneau la pământ şi polonezii, cu papa lor catolic, n-au plătit nimic până după 1990, când au fost iertaţi de aproape 20 de miliarde de dolari. Papa Wojtyla a sponsorizat mişcarea sindicală Solidaritatea cu  aproape un miliard de dolari, bani luaţi din banca Vaticanului, asociată cu o bancă dubioasă, Banca Ambrosiano, şi ea în legătură cu banii unor mafioţi din loja masonică Propaganda Due. Directorul Băncii Ambrosiano, care a început să vorbească, a fost asasinat în Londra şi spânzurat sub un pod. Documentare ale televiziunilor străine se întrebau cine a dat ordinul. Răspunsul a fost că ordinul a venit de foarte sus, adică de la Dumnezeu, cum a răspuns şi Maradona în chestiunea golului dat cu mâna englezilor. L-a dat Dumnezeu şi arbitrul n-a văzut. Englezii au strâns din dinţi, dar nu mai aveau ce le face argentinienilor, după ce le-au luat insulele Malvine în urma unui clasic război maritim colonialist. Ultimul, se pare, în acel stil, fiindcă apoi s-au dus altfel, în Irak şi Afganistan şi recent în Libia, alături de onor fregata română, clasată drept sold de marina majestăţii sale şi vândută drept nou-nouţă unei ţări cu numele România, pe undeva pe lângă Balcani. Nimeni nu aminteşte de falnicii noştri Carpaţi, doar de Balcanii care sunt întotdeauna un butoi cu pulbere.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată a întâmpinat evenimentele din decembrie 1989 cu demnitate. Evident, duşmanul de clasă trăia, vechi din 1947, eliberat de tovarăşul Gheorghiu Dej în 1964, cu toate instruirile de rigoare. Era vorba de Corneliu Coposu, fost secretar particular al banditului politician naţional-ţărănist Iuliu Maniu, care totuşi îi ceruse lui Antonescu să se oprească la Nistru. Acolo erau hotarele fireşti ale României Mari, cum greşit numea presa vremii ţărişoara noastră reunită. Cominterniştii bolşevici nu i-au dat voie să se adreseze direct generalissimului Stalin, care uitase de el, dar dacă i se reamintea, poate că i-ar fi oprit pe slujitorii satanei, vorba mamei mele, fie-i ţărâna uşoară!

Maestrul tuturor combinaţiilor, alias Silviu Brucan, a fost vigilent, după cum se ştie. Inteligentul nostru popor nu s-a prins. Mie mi-a venit mintea de pe urmă, fenomen specific naţiunii noastre milenare, chiar bilenare sau trilenare, dacă ajungem la traci şi sciţi, străstrămoşii noştri. Societatea socialistă multilateral dezvoltată a trecut în proprietatea organelor de partid şi de stat comuniste, a capitaliştilor străini şi a unui număr mare de indivizi iuţi de mână, care au făcut Istanbulul, Polonia sau Germania, cu produsele noastre pentru export, aducând blugi, tenişi, cafea, mărgele, verighete, lanţuri şi lănţişoare, după care se înnebunesc şi locuitori din Papua-Noua Guinee.

Preşedintele Ceauşescu după 1968 tare ar fi vrut să se retragă din Pactul de la Varşovia, de care se temea fără să ştie că el îi asigura guvernarea dictatorială absolută. Îi plăceau ţările nealiniate, aşa-zisa lume a treia. Asta era împărţirea Occidentului, care forma lumea întâia, ţările comuniste lumea a doua, iar celelalte lumea a treia. Sigur că erau ţări capitaliste neutre, precum Suedia, Austria, Elveţia, Finlanda, care au rămas şi acum neutre. Iugoslavia era comunistă, China la fel, ca şi Vietnamul, Cuba şi altele. Multe ţări arabe şi africane erau semi-socialiste. Încă nu începuseră luptele interne dintre triburi, sau între aşa-zisele mişcări de eliberare din Angola şi Mozambic, unde se luptau de fapt indirect cele două superputeri, SUA şi URSS. În Vietnam URSS a testat atât celebrele puşti de asalt AK47, cât şi sisteme de artilerie antiaeriană. Americanii aveau de toate: avioane, elicoptere, rachete, submarine, crucişătoare, portavioane etc. Au făcut o curăţenie generală în depozitele de armament mai vechi, urmând să le umple cu cele mai noi şi mai ucigătoare arme. Vietnamul este singura ţară din lume care a învins pe câmpul de luptă armata SUA de 500000 de oameni, în cele peste două secole de existenţă a acestei ţări. Şocul psihologic a fost teribil. De-abia după 15 ani preşedintele Reagan a început o ofensivă militaristă care le-a deschis din nou americanilor pofta de a duce războaie. Acum au mai multe şi în plan şi mai multe. Desigur, nu cu Rusia şi China, dar mai ales cu Rusia, care păstrează o relativă egalitate a armamentelor strategice şi convenţionale, deşi cu mult mai puţini bani faţă de SUA. Războiul rece însă nu se uită uşor de generaţiile prezente. Cele două ţări se suspectează şi spionează reciproc.