Amintiri din Comunism

Era un proiect strict-secret pentru un film despre copilăria marelui cârmaci Ceauşescu Nicolae. Sigur că el ştia de proiect şi l-a respins. Cultul personalităţii genialului nostru preşedinte nu mergea până acolo încât să i se dea numele bulevardului Victoria socialismului. A refuzat modest. După moarte, i-ar fi spus tovarăşului Bobu, aflat permanent în preajma sa. Moartea a venit mai repede, şi în măreţul sediu al tuturor instituţiilor de partid şi de stat, Casa poporului, imensă cât puţine pe lume sunt, au venit în epoca postcomunistă mârlanii care nici buni de secretari cu propaganda nu erau, adică deputaţii şi senatorii activişti şi securişti mărunţi, informatori de calibru, fii şi nepoţi ai cominterniştilor, îmbogăţiţi mulţi prin hoţii celebre. O gloată de mârlani ar fi spus dramaturgul Paul Everac, fost contabil la sovromul din Mălini. Mă rog, toţi crescuţi de partid de la şoimii patriei la înalta calitate de membri PCR.

Bătrânul politruc Iliescu i-a mai speriat cu ceva în 1990 pe inteligenţii cetăţeni ai patriei româneşti, anume că fostul puşcăriaş Coposu, împreună cu reacţionarii Raţiu şi Câmpeanu, vor să bage la puşcărie pe toţi cei 4 milioane de comunişti, împreună cu familiile lor. Ştia el ce ştia. Cam aşa au procedat cominterniştii bolşevici împreună cu ilegalistul său tată în 1945–19...90. Eroicul nostru popor a strâns rândurile în jurul activiştilor, securiştilor şi informatorilor şi a strigat din nou: nu ne vindem ţara, moarte lui Coposu, fabricant de dolari falşi şi traficant de droguri împreună cu Ion Raţiu şi maestrul Câmpeanu, cei care n-au mâncat salam cu soia. Dumitru Popescu-Dumnezeu, urmaşul la conducerea propagandei al lui Leonte Răutu, alias T34, a continuat să scrie romane în epoca postcomunistă. Şi soarele a răsărit pe cerul curat al patriei noastre străbune, care a trăit în munţi o mie de ani.

Coborâtori din marele neam al traco-sciţilor, dar învinşi de marele împărat roman Traian, vechii daci au învăţat cu sârg limba latină în aproape două sute de ani, cum au învăţat basarabenii limba rusă tot în două sute de ani. Neamul nostru a fost deci pregătit să mediteze la celebra expresie latină restitutio in integrum. Fără restitutio in integrum au strigat masele populare revoluţionare, dansând ca în ianuarie 1949, după plecarea regelui străin de neam şi ţară, pe deasupra şi cu un tren plin de tablouri şi alte obiecte din aur şi argint moştenite de la ilustrul său tată, regele Carol al II-lea, care şi el a plecat în grabă în septembrie 1940 cu un tren plin de tablouri şi alte obiecte din aur şi argint, inclusiv rarisima sa colecţie de timbre. Mai puţin cu coroana regală şi cu coiful şi mantia Ordinului Mihai Viteazul, primit prin 1918 după ce a dezertat de la unitatea lui militară, fugind la Odessa cu o prietenă din copilărie. Aşa ne trebuie? Aşa ne trebuie!

Unde eşti tu, prietenul meu drag din tinereţea de la Botoşani, care ţi-ai dat viaţa în deşertul Sinai pentru noua ta patrie? Dacă Ceauşescu începea un război contra Armatei Roşii, mi-o dădeam şi eu.

Măreața Uniune Sovietică, bastion al păcii între popoare, a fost prezentă în mintea mea, zi de zi, oră de oră, peste 15 ani, adică între 1950-1965. După cât m-am pregătit ideologic în tinereţe, trebuia să ajung cel mai convins comunist. Paradoxul este că nu la şcoli am fost îndoctrinat cu învăţătura marxist-leninistă. Afară de nişte lecţii de economie politică şi de socialism ştiinţific, cărora nu le-am dat importanţă, fiindcă ştiam conţinutul lor din autoeducaţia mea comunistă cu aproape toate ziarele şi revistele româneşti şi sovietice sau internaţionale traduse. Tâmpenia tâmpeniilor este că în loc să mănânc şi să nu rabd de frig cu puţinii bani pe care-i câştigam (câteva sute de lei), într-o anume perioadă la Botoşani, unde m-am autoexilat timp de cinci ani, eu cumpăram şi citeam din scoarţă în scoarţă toată presa comunistă, inclusiv cea literară şi artistică. Ştiam, căci eram evident mai deştept atunci ca acum, în acei ani tineri, că toate erau baliverne. Chiar dacă încă nu-l citisem atunci pe Kafka, asociam propaganda comunistă cu un spectacol absurd. Dar până la urmă investiţiile mele în propaganda comunistă m-au ajutat să trec uşor prin şcoli, fără manuale, chiar la disciplinele exacte, deoarece le mai făcusem o dată, la altă şcoală. Am trecut prin două tipuri de şcoli, unde învăţam acelaşi lucru, evident succesiv.

Memoria mă ajută să reţin multe de atunci. Spre exemplu, Stalin a început din 1928 industrializarea socialistă a vechii Rusii, cu pivotul ei principal industria grea, constructoare de maşini, care asigură în primul rând apărarea ţării. Şi aici fostul elev de seminar ortodox din Gruzia, sau Georgia rusească de atunci, a avut dreptate. După 13 ani, Germania nazistă a atacat URSS. Undeva în munţii Urali există o imensă zonă cu minereuri feroase, dar şi neferoase. Ea se numea atunci, în anii glorioşi de după victoria asupra fascismului, anomalia magnetică de la Magnitogorsk. Forţele interne ale pământului nostru, de-a lungul epocilor geologice, au sedimentat acolo o imensă cantitate de minereu de fier. Contribuţia magnetismului la acel fenomen geologic n-o cunosc. Explicaţii sunt, fireşte. Germania a avut şi are bazinul carbonifer al Ruhr-ului. În Ucraina mai sunt două mari zăcăminte, de fier la Krivoi-Rog şi de cărbuni în Donbas. Hitler însuşi, când a trecut prin Donbas ar fi spus: de acum e al nostru. Obsedat ca toţi dictatorii de spaţiul vital, a sfârşit până la urmă ca ei. Au pierdut totul. Stalin a dat ordin să se construiască în Urali mari uzine siderurgice şi metalurgice. La începutul războiului, au fost duse acolo şi alte fabrici, care s-au putut duce. Anomalia magnetică de la Magnitogorsk a produs tancurile T34, tunurile şi alte piese de artilerie, inclusiv katiuşele şi camioanele Molotov, cu care s-a câştigat războiul.