Florin HAIDAMAC

Trăim pe datorie. În fiecare zi. Cheltuim bani pe care nu-i avem. Plătim sume exorbitante pentru un trai cât de cât normal. Rate la case, maşini, electrocasnice şi multe altele. Plătim ca să poluăm. Carburanţii au cel mai mare preţ din Europa. Taxe peste taxe doar pentru a putea conduce pe străzile pline de gropi ale unei ţări a cărei infrastructură nu mai suportă traficul. Vrăjeala asta cu taxa de poluare mă enervează cel mai tare. Chipurile se strâng bani pentru mediu. Şi? Ce se întâmplă apoi? Avem noi vreo tehnologie care să reducă poluarea? Avem noi vreo soluţie care să regenereze aerul sau pătura de ozon? Absolut niciuna. Apa, aerul şi fraierul care plăteşte pentru că trăieşte. E simplu. Ba mai mult. Distrugem toate pădurile, lăsând munţii dezbrăcaţi. Asta pentru ca unii să câştige foarte mulţi bani. Pe prostia şi incompetenţa noastră. Vom ajunge un mare deşert în ceva vreme. Şi, ştiţi ceva?, nisipul nu e atractiv. Pentru că nu-l cumpără nimeni.

De la 1 august am epuizat resursele regenerabile ale planetei pe anul ăsta. An de an, această zi e tot mai devreme. Ce înseamnă asta? Ca trăim consumând resursele generaţiilor viitoare. Până când? Până când nu vom mai avea ceva. Şi atunci să vezi alte afaceri. Cu aer curat la cutie. Prinşi în stilul ăsta de viaţă haotic şi mereu în viteză pierdem din vedere tabloul general. Buricul Pământului ne credem. Când de fapt suntem alt organ.

Ne mirăm că nici vremea nu mai e aşa cum o ştiam. Nu numai la noi. Să fie temperaturi de 30 de grade în Laponia? Când vreodată s-a mai întâmplat asta? Luna lui cuptor a devenit luna inundaţiilor. Şi cine ştie câte ne mai aşteaptă. Habar nu avem. Marii specialişti în meteorologie doar rar mai nimeresc prognoza. O să vină ziua în care vom trece prin toate cele patru anotimpuri. Dimineaţă vara, la amiază toamna, seara primăvară şi toată noaptea iarnă.

Nu înţelegem multe lucruri. Că nu am stăpânit planeta vreodată. Că Naturii nu-i pasă de noi. Chiar în epoca asta modernă în care trăim nu facem faţă la ceea ce ni se întâmplă. Paralizează toată ţara în cazul în care ninge mai abundent şi avem câteva zeci de centimetri de zăpadă pe drumuri. Plouă mai tare? Plecăm cu tot cu case la vale. Ne sufocăm în propriile gunoaie. Simţiţi ce miros frumos este prin oraş? De la gunoaiele jilave şi putrezite.

Până şi insectele reacţionează. Vedeţi acum? O pişcătură produce reacţii puternice. Am pacienţi care în viaţa lor nu au fost alergici la înţepătura de albină. În ultima vreme însă au fost la un pas de şoc anafilactic. Totul începe să ne fie potrivnic. De la vreme, vremuri şi până la biosfera al cărei vârf trofic cică suntem.

Ne punem viaţa într-un cip. Într-un ecran al unei lumi virtuale în care ne refugiem din ce în ce mai des. Am uitat să privim la stele, la cer şi la ceruri. Prea ocupaţi. Prea grăbiţi. Prea plini de importanţa pe care credem că o avem. Urlând mereu doar să ni se dea, să se facă, să se respecte legea aia pe care noi primii o încălcăm zilnic. Legea bunului-simţ. Certându-ne din cauza a te miri ce nimic. Scăpând din vedere că suntem musafiri vremelnici pe lumea asta. Mă întreb până când va dura tot marasmul ăsta. Navigând pe corabia nebunilor până la prăpastia care se apropie cu repeziciune.

Sunt diferenţe enorme între produsele din Uniunea Europeană. Că vorbim de mâncare, maşini, electronice şi multe altele. Sunt site-uri care nu acceptă comenzi din România. Altele care nu livrează produsele lor în ţara noastră. Bine spunea un înalt oficial despre Europa cu două viteze. Nici nu are cum să fie altfel pentru că sunt mari diferenţe de mentalitate. Treaba asta cu cetăţenii europeni e o altă utopie. Nu ne naştem egali. Nu trăim egali. Nu murim egali. Suntem pe cont propriu. Şi, aşa cum viaţa demonstrează mereu, unii sunt mai egali decât alţii. Chiar pe corabia nebunilor.