Familia – din perspectiva educaţiei copilului (I)

”Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Introducere

Evoluţia societăţii umane arată că familia biologic constituită este locul cel mai potrivit unde viaţa i-a naştere şi se perpetuează, că este în egală măsură mediul propice în care se formează personalitatea umană. Tot în familie se realizează acea unitate de gândire, trăire şi simţire pentru generaţiile care se succed. Contribuie decisiv la acest aspect structura genetică comună şi conştiinţa apartenenţei de neam, din care va rezulta până la urmă afinitatea şi comuniunea etnică. Pe acelaşi principiu al comuniunii se sprijină creştinismul în general şi Biserica creştină în special. ”Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei, 18;20), la care se adaugă dragostea creştină: ”iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Numai că în familie această comuniune se va baza în plus pe acea comunitate de viaţă şi iubire care prin copii creează acele puternice legături biologice care îi dau temei şi legitimitate.

Indiferent că este vorba de biserică sau familie, această comuniune se realizează în baza unei legităţi universal valabile, demonstrată convingător de marele nostru savant Nicolae C. Paulescu în cartea sa „Fiziologie filosofică”, care spune că ”legea generală care guvernează omenirea este legea iubirii”. Că lucrurile stau aşa o demonstrează evoluţia societăţii omeneşti de-a lungul istoriei sale zbuciumate care, în pofida cataclismelor istorice, războaielor, foametei sau molimelor devastatoare, a mers înainte şi s-a dezvoltat la cote greu de imaginat chiar în urmă cu 100 de ani. Fundamentul acestei evoluţii a fost familia, care s-a dovedit a fi, de-a lungul istoriei umanităţii, cea mai solidă şi redutabilă structură socială. De aici şi agresiunea făţişă împotriva ei din partea celor care nu văd cu ochi buni acest dat natural ce o defineşte atât de bine sub aspect cultural, spiritual, naţional şi identitar.

Familia şi biserica în domeniul educaţiei

Dacă sub aspect social şi jurisdicţional familia zilelor noastre este supusă unor încercări de relativizare a rostului şi rolului ei în viaţa socială prin definiri ambigue şi interpretabile (vezi articolul 48 din Constituţia României), ea va găsi întotdeauna, pe lângă tradiţia şi cultura specifică poporului nostru, un sprijin de nădejde, canonic şi dogmatic, în biserica ortodoxă, o altă redută a conştiinţei şi identităţii noastre naţionale. Biserica creştină (şi nu numai) include familia printre valorile sale fundamentale, recunoscută mai ales în Noul Testament, binecuvântând-o şi invocând-o mereu în ritualurile sale. Ea merge până acolo încât consideră comuniunea familială ca fiind de fapt o mică biserică sau biserica de acasă (Preafericitul Daniel, citându-l pe Sf. Ioan Gură de Aur în mesajul din 6 iunie, 2010).

Este vorba, fără îndoială, de familia formată din bărbat şi femeie, capabilă nu numai să dea naştere în mod natural şi firesc copiilor, perpetuând astfel viaţa, dar şi să asigure acel mediu prielnic din punct de vedere economic şi educaţional în care copilul să se dezvolte armonios şi echilibrat. Subliniem mediu prielnic, pentru că viaţa a demonstrat că oricare altă alternativă la familia tradiţională; fie ea monoparentală, reconstituită, adoptivă sau, mai nou, familie adoptivă formată din persoane de acelaşi sex, la care se poate adăuga şi instituţionalizarea, creează pe termen scurt, sau mai târziu, grave probleme emoţionale şi comportamentale, de cele mai multe ori cu impact negativ asupra copilului.

Biblia, scrierile patristice şi în general literatura ecleziastică creştină nu numai că face apologia familiei prin taina căsătoriei, dar o aşază la loc de mare cinste, asemănând-o bisericii lui Hristos. În cadrul acestei abordări o preocupare aparte a avut-o Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), care a reuşit să creioneze într-o manieră magistrală relaţiile din familie subliniind cum se cuvine rolul bărbatului, rostul femeii, locul copilului, relaţia de comuniune bazată pe dragoste şi reciprocitate ce trebuie să prevaleze în rândul membrilor de familie. El este primul apologet al creştinismului care ridică familia la rang de biserică atunci când afirmă că ”familia este biserica de acasă” sau, altfel spus, o familie unită pe principiul comuniunii este o ”mică biserică” mai ales atunci când se pune problema educaţiei morale.

Prin cuvintele sale rostite în secolul al IV-lea al erei creştine şi ajunse la noi prin celebrele sale ”omilii”, Sfântul Ioan Gură de Aur intuia cum nu se poate mai bine rolul familiei în educarea şi formarea copilului, valabile şi astăzi, când învăţământul de masă pare să fi preluat bună parte din această sarcină socială. Pentru că până la urmă familia rămâne acum, ca şi atunci, sanctuarul unde se conturează personalitatea umană, cu calităţile, virtuţile, dar şi cu defectele ei.