Amintiri din Comunism

După 1975, Ceauşescu ajungând genial, a trebuit pictat. El personal nu prea înţelegea ce-i cu pictura. Puteau să facă afişe cu chipul lui. Dar, mă rog, activiştii de la gospodăria de partid i-au pus în casă tablouri, iar la birou, în spatele mesei de lucru avea un Mihai Viteazul pictat de cineva. Cine l-o fi furat în 1989? Oricum, în timpul lui Ceauşescu arta abstractă şi fostă decadentă nu mai era criticată. Brâncuşi însuşi era preţuit, dar şi Ţuculescu şi alţi puţini modernişti. Genialul nebun Dali l-a felicitat pe Ceauşescu pentru sceptrul de aur, de fapt aurit, primit când a fost ales preşedinte. De fapt era un buzdugan mai mic. Numai mareşal nu a fost avansat comandantul suprem al armatei, care-l va împuşca cu plăcere în 25 decembrie 1989. Prietenii lui africani erau mulţi mareşali: Bocassa, Idi Amin, Mobutu.

Trebuie să recunosc, turnându-mi cenuşă în cap, după o veche expresie, că preşedintele Ceauşescu în epoca de aur cea cu enorme privaţiuni nu a redus salariile sau pensiile. Impozitarea era diferenţiată. Şi totuşi şi el, făcând iarăşi un salt în timp, era îndatorat bandiţilor bancheri de peste ocean, cum se întâmplă şi în prezent. Avea el un instinct care s-a manifestat în preziua catastrofei din 22 decembrie 1989, când a permis o mărire de salariu. Ceauşescu făcea, spre lauda lui, mari reduceri de cheltuieli materiale, dar nu umbla la personal şi salarii sau pensii. Spre exemplu, am mai amintit, cu instituţiile culturale se purta ca într-un vechi capitalism. Teatrelor, filarmonicilor, muzeelor, ansamblurilor de cântece şi dansuri, şcolilor de artă etc. le-a tăiat susţinerea bugetară sută la sută. Primeau doar o subvenţie de 25%. Însă tovarăşului secretar general i s-a pus o pată mai gravă pe creier: raţionalizarea alimentelor. Dar omul e un animal veşnic flămând. Desigur, rezolvarea s-a făcut parţial: se furau alimentele şi se vindeau direct din fabrici şi abatoare. Dacă secretarul general, în acel al treisprezecelea ceas, în ziua fatidică de 21 decembrie 1989, la mitingul pierzaniei sale, şi-ar fi făcut autocritica în legătură cu lipsa alimentelor şi ar fi promis că de a doua zi vor fi umplute toate magazinele cu toate bunătăţile, că vor fi aduse alimente din import, întrucât valută exista, poate că nu ar fi ajuns la Târgovişte. Dar el a promis o sută de lei în plus. Or, atunci, oamenii muncii aveau bani, dar nu găseau mâncare. Sunt oameni politici cărora Cel de Sus le ia minţile în unele momente şi sfârşesc rău. Evident că nimeni nu învaţă din greşelile înaintaşilor. Şi, doamne fereşte, oraşul Târgovişte încă există şi AK47 la fel. Oamenii sunt exact ca orice altă fiinţă carnivoră sau omnivoră: odată ce au prins o halcă de mâncare, mai mare sau mai mică, nu o dau înapoi de bună voie. Poţi să-i faci teoria chibritului privind viitorul negru sau luminos al ţării mult şi bine. Pe eroicul nostru popor îl doare în cot de prezentul şi viitorul scumpei noastre patrii.

Arta decadentă, ca să revin la ea, putea întuneca minţile oamenilor muncii, care habar nu aveau de aşa ceva. Pictori de mare talent, cum am mai arătat, au făcut portrete de forjori, metalurgişti, mineri, ţărani, muncitori etc. Artă militantă. Partidul era mulţumit. În timpul rămas pictau aproape ce voiau, inclusiv nuduri, care nu se puneau expune, însă, doamne fereşte!

Epoca de aur admitea şi arta abstractă, dar şi portrete ale oamenilor muncii, inclusiv ale conducătorului iubit. Atât. Fără Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Emil Bobu etc. De altfel, cum ar fi arătat ei în tablouri pictate, faţă de seraficul preşedinte al ţării? Urâţi, mărunţi, slugi ca toate slugile. L-am privit pe Ceauşescu de mai multe ori la TV, în săli de expoziţie unde-şi privea tablourile, uimit, ca bătrânul tiran din Toamna patriarhului, spunându-şi în sine: „Drace, ăsta sunt eu. Uite ce frumos arăt, mamă!...“

Ioan Pînzar