Fluxul memoriei

După invazia Tratatului de la Varşovia în Republica Socialistă Cehoslovacă, în august 1968, Nicolae Ceauşescu a înfiinţat gărzile patriotice. În ideea că Armata Roşie şi alte trupe frăţeşti vor pătrunde în RSR pentru a-l înlocui din funcţia înaltă de conducător al partidului comunist. Toţi bărbaţii şi femeile din fabrici mai ales, muncitorii, clasa muncitoare, dar şi din instituţii au primit uniforme militare şi armament. La sate au primit şi ţăranii. Armamentul, celebrele pistoale-mitralieră Kalaşnikov erau ţinute în camere speciale la primării, mai precis la sediile comitetelor de partid.
Atunci se putea face o revoluţie antisocialistă, dar la asta nu se gândeau românii. De-abia în asemenea situaţii venea Armata Roşie să-l scape de necazuri pe secretarul nostru general. Peste mai mulţi ani au fost retrase toate armele de la sediile comitetelor comunale de partid. La oraşe şi judeţ probabil că au rămas încă un timp.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 o parte din gărzile patriotice, activişti de partid şi alţi conducători de întreprinderi au primit pistolete Carpaţi sau chiar pistoale mitralieră AK47. Comandamentul judeţean al gărzilor patriotice, cu ofiţeri ai Ministerului Apărării de atunci se găsea la parterul comitetului judeţean de partid. Pe o parte a holului erau ofiţerii, pe alta activiştii. Prin 1970 conducerea partidului, în frunte cu secretarul său general, a elaborat noua doctrină militară de apărare a ţării: războiul întregului popor. Modelul era luat din experienţa trupelor de partizani sovietici din al doilea război mondial. Tinerii între 16-18 ani au primit uniformă şi făceau un fel de pregătire preliminară. Eu, fiind singurul ofiţer de rezervă la instituţia unde lucram, ar fi trebuit să merg să primesc un pistol de la gărzile patriotice. Dar n-am ajuns, fiindcă pe la ora 12 au apărut la TV Caramitru şi Mircea Dinescu.
Cine vrea să-şi mai amintească de parăzile militare de la 23 august, unde plutoane de femei şi bărbaţi în uniformă defilau în faţa tribunei unde erau prezenţi iubiţii noştri prim-secretari, secretari şi alţi conducători de instituţii, secretari BOB etc.?
Dar a dispărut clasa muncitoare din Suceava în noua epocă comunisto-capitalistă. Avem economie de piaţă, avem capitalişti, avem de toate. Gărzile patriotice au dispărut, armele au ajuns la armată, care armată obligatorie a dispărut şi ea. Armata comunistă a construit Transfăgărăşanul, o parte din Canalul Dunăre-Marea Neagră, părţi bune din metroul bucureştean şi Casa Poporului. Ca să nu mai spun de agricultură. Alături de elevi şi studenţi era principala forţă de muncă în IAS-uri şi CAP-uri. Cu ofiţerii ei, proveniţi din muncitori semianalfabeţi, armata de prin 1950-1960 era tot ca pe timpul lui Moş Teacă al lui Anton Bacalbaşa. Sistemul Moş Teacă a rămas până în 1989.
Totuşi, din armata comunistă, cu toate necazurile ei materiale de după 1980, îndeosebi, dispăruse definitiv bătaia, încă din 1945. Am doi unchi la ţară care au făcut armata sub Carol al II-lea şi războiul condus dezastruos de generalul şi apoi mareşalul Ion Antonescu, care-mi povesteau de bătaia uzuală a soldaţilor de către subofiţeri şi ofiţeri. Bătaia era o măsură disciplinară, dar nu ştiu dacă era înscrisă şi în regulamente. Nu cred. Armata începuse după 1945 cu 3 şi apoi 2 ani, iar la marină o durată chiar şi mai mare. Prin 1960 grănicerii (unde eram să ajung şi eu) şi marinarii făceau 3 ani încheiaţi, chiar cu câteva luni în plus.
Ceauşescu, conform doctrinei războiului întregului popor, a redus serviciul militar obligatoriu până la 1 an şi 4 luni prin 1980. Doar ofiţerii în rezervă făceau 6 luni, apoi 9 luni după reuşita la o facultate. Erau luaţi tinerii la 18 ani. Prea devreme. Tradiţia veche era la 20-21 de ani. Dar nu toţi făceau serviciul militar cu arma în dotare, iar în gardă cu 60 de cartuşe pentru AK47. Fii ai unor foşti burghezi exploatatori, chiaburi, cei care aveau părinţi cu origine sau purtare nesănătoasă pentru comunism, tinerii ai căror părinţi erau membri ai unor culte religioase, toţi nu primeau nici o armă. Doar uniforma şi la muncă, pe şantiere, în fabrici şi uzine, pe ogoare etc. Partidul nu avea încredere în ei. Erau scutiţi de armată unii tineri întreţinători de familie, sau pe motive medicale. Unii erau apţi necombatanţi, iar alţii inapţi medical. Înălţimea nu mai conta. Conta un timp platfusul la un picior. După împlinirea vârstei de 50 de ani mi s-au luat şi mie unele atribuţii de sublocotenent în rezervă, secrete militare, astăzi evident desuete.

Ioan Pînzar