Doi copii dispăruţi fără urmă de 19 ani

În statisticile Inspectoratului de Poliţie Judeţean Suceava, în negura vremii, se pierd două cazuri de copii dispăruţi de la începutul anilor ‘90. Dacă în alte câteva cazuri ceva mai recente se ştie cu certitudine că minorii s-au înecat, însă cadavrele nu le-au mai fost găsite niciodată, copiii dispăruţi în 1992 au cu totul altfel de poveşti. Au dispărut în mod suspect şi nimeni nu a mai aflat nimic despre ei. Este foarte probabil să fie morţi, posibil chiar ucişi cu sânge rece, însă cum cadavrele nu le-au fost identificate niciodată, în adâncul sufletelor părinţilor mai există o speranţă.

O dispariţie din faţa blocului şi multe semne de întrebare chinuitoare

Pe 21 octombrie 1992, Damian Cristian Blându, un copil de cinci ani şi şase luni din cartierul Obcini al municipiului Suceava, se juca în faţa blocului. Aceasta este ultima amintire a tatălui copilului legată de fiul său. De atunci au trecut 19 ani, însă despre micuţ nu se mai ştie absolut nimic. Cea mai plauzibilă variantă este că acesta a fost răpit din faţa blocului, însă în ce scop şi unde a ajuns acesta sunt doar supoziţii. Unii apropiaţi sunt convinşi că acesta a ajuns pe mâna unor traficanţi de organe, care l-au omorât, însă sunt doar bănuieli, fără nici o dovadă palpabilă.

Copilul avea două semne particulare, pleoapa ochiului stâng care acoperea circa 80% din ochi şi o aluniţă pe partea stângă a corpului, semne cu care au lucrat ani de zile poliţişti anchetatori, fără nici un rezultat însă. Nici unul dintre cadavrele de copii identificate de-a lungul anilor nu a corespuns semnalmentelor lui Damian Cristian Blându, astfel că decesul său nu este o certitudine.

Din datele pe care am reuşit să le adunăm, mama băiatului a decedat la câţiva ani de la dispariţie, tatăl său refăcându-şi viaţa cu o altă femeie şi avându-şi domiciliul tot la blocul din Obcini din faţa căruia, pe 21 octombrie 1992, îi dispărea, probabil pentru totdeauna, fiul.

Copilul pierdut în trenul spre Timişoara 

Al doilea caz dramatic de dispariţie este cel al lui Adrian Bogdănel Sbârcea, din municipiul Vatra Dornei, care a fost văzut ultima oară pe 5 martie 1992. Copilul avea la acea vreme şase ani şi jumătate. La începutul anchetei, poliţia a descoperit câteva indicii despre el. S-a aflat că minorul s-a urcat în trenul accelerat Iaşi – Timişoara, plecând singur într-o direcţie necunoscută. Fără a exista o confirmare clară, se crede că acesta a coborât în gara din Cluj, fără ca apoi să se mai afle vreun indiciu despre el. Şi acest copil avea un semn particular, o arsură pe antebraţul mâinii stângi, însă ulterior nimeni nu a mai aflat nimic despre el.

În ambele cazuri, pentru membrii familiei, drama chinuitoare de a-şi fi pierdut copilul se îmbină cu speranţa că acesta ar mai putea fi în viaţă şi, de ce nu, ar putea reveni într-o zi acasă, speranţă care însă s-a pierdut din ce în ce mai mult odată cu trecerea anilor.

Cazurile celor doi copii dispăruţi în 1992 sunt cele mai vechi din evidenţa Compartimentului Dispăruţi din cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale al Poliţiei. În statistici se găsesc şapte cazuri de copii daţi dispăruţi care nu au fost găsiţi. În unele cazuri se bănuieşte că este vorba de dispariţii voluntare pe termen scurt sau ieşiri din ţară, în timp ce în trei situaţii este vorba de copii înecaţi, cărora trupurile nu le-au fost însă găsite, condiţii în care, conform legii, aceştia rămân în evidenţe ca dispăruţi.