Motto: Din om faci vânător, dar din vânător om nu mai faci – proverb vânătoresc

Un fior rece ţi se strecoară pe şira spinării atunci când urletul lupului, rănit de moarte, răsună pe culmi, mai puternic decât bubuitura puştii. Alte împuşcături sfâşie liniştea pădurii, după o pândă de jumătate de oră, în care nu ai voie să scoţi nici măcar o şoaptă, pentru că ar putea alunga vânatul.

 

Pe urmele haitei

Picioarele se afundă în zăpadă până dincolo de glezne, mai scapără pe câte-o fâşie de teren abrupt ori pe frunzele unor plante, verzi, în ciuda omătului rece care le înconjoară, în vreme ce aerul rece îţi arde plămânii, până în străfunduri.
Mergem pe urmele unui vânător, pornit în căutarea lupilor. De dimineaţă, au auzit că lupii au trecut dealul, de la Brodina. Cum le dau de urmă, numai ei ştiu. Pentru asta sunt faimoşi Mehedeniucii, tatăl şi fiul, amândoi Vasile. Sunt vânători, din tată în fiu, de generaţii, patima aceasta le e scrisă în sânge.
În pădure domină o tăcere stranie. Nici măcar o pasăre nu se aude în universul îngheţat care ne înconjoară. Ne hotărâm să ne întoarcem la maşină. Avem mai mari şanse să-l găsim acolo unde a lăsat maşina, decât străbătând kilometri de pădure.
Pornim din nou pe panta dealului, căutând cu piciorul rădăcini ale copacilor sau mici scobituri în pământ, în care să te propteşti, să nu luneci în vale. E drum lung până jos...
Simt o mişcare în spate. Întorc capul şi rămân surprins că la câţiva paşi de mine e un om, care pare să fi apărut ca din pământ. Cu degetul la buze îmi face semn să tac. Se mişcă rapid şi sigur. Ajunge lângă mine, întinde mâna, prieteneşte, în vreme ce pe buze mai mult i se citeşte decât se aude: „Lupii-s aicea”.
E Mehedeniuc cel tânăr. În vale ne întâlnim şi cu cel bătrân. Tocmai ieşise din pădure, pe altă parte, cu puşca în spinare şi cu baltagul în mână, pe post de cârjă, la nevoie.
Ne întâmpină tot cu degetul la gură. Tăcerea e esenţială în astfel de ocazii. E de ajuns să audă lupul glasul de om, ca să străbată şi zeci de kilometri, în căutarea unui loc mai sigur.
Sunt trei. Le-au dat de urmă. Au culcuşul sub o stâncă. Acum dorm ori aşteaptă să apună soarele, pentru a ieşi după pradă. Sunt vânători excelenţi pe timp de noapte, iar când pădurea nu are ce le oferi, coboară în sat, la grajdurile oamenilor, mâncându-le chiar şi câinii de pază.

 

Pasiune transmisă din tată în fiu

Ne întoarcem în sat, pentru a organiza vânătoarea. E nevoie de hăitaşi, dar şi de mai multe puşti. Curios, dar lumea deja era pregătită, alertată de prezenţa lupilor, atât de aproape de casele lor. Hăitaşii se adună deja la poartă, pe când noi suntem invitaţi în casă, la masă. Aburii de mămăligă se ridică ispititori, pe când în tigaie sfârâie cârnaţii de porc, scoşi din untură. Ne înfruptăm grăbiţi din mămăliga cu cartofi şi brânza de oi, delicioase de-ţi vine să-ţi lingi degetele, pe când bătrânul toarnă în pahare o ţuică tare, galbenă de vechime şi de la butoiul de lemn în care a fost ţinută.
Soţie de vânător, gospodina casei, Ioana, ştie exact cât timp le ia celor doi să ia urma animalelor şi când să-i aştepte la masă.
“Când i-am dat soţiei spaniolului venit la vânătoare mămăligă cu cartofi, o mânca goală, aşa de mult i-a plăcut”, râde ea, privind veselă cum cuburile mari, galbene, iau rapid calea farfuriilor.
Focul din sobă şi bucatele calde, stropite cu câte o gură de ţuică sau vin fac amintirile să se înşiruie, ca pe un ghem, în timp ce aşteptăm sosirea unui alt vânător iscusit, Georgică Botoşan.
“Noi eram cinci copii la mama, iar cum tata, şi el vânător, s-a întors de la război tare slăbit, am fost luat să fiu crescut de un pădurar, de la 12 ani. De la el am învăţat tot ce ţine de pădure, iar când m-am întors din armată, am devenit pădurar la Barnar. De acolo am ajuns la Moldoviţa, iar de aici nu am mai vrut să plec nicăieri, aşa mult mi-a plăcut locul asta”, povesteşte Vasile Mehedeniuc, care are 48 de ani de când a devenit vânător, şi asta va fi cât va trăi.
Fiul său i-a moştenit pasiunea, şi de la 7 ani nu s-a mai ţinut decât de el, prin pădure, învăţând să ia urma animalelor, obiceiurile lor, ştiind să citească pădurea ca pe o carte.

 

În braţele ursului

Vânătoarea nu e făcută pentru cei slabi de înger. Cel mai bine ştiu asta cei care au văzut ursul şi lupul. Fiul bătrânului Mehedeniuc poartă pe corp, pe viaţă, urmele întâlnirii neaşteptate cu o ursoaică furioasă.
“Pe 26 ianuarie 2001 eram la vânătoare de mistreţi, gonacii s-au pornit, fără să ştie că acolo îşi are bârlogul şi o ursoaică. Vasile era în vale, aştepta să apară mistreţii din desiş, dar auzea numai lătratul câinilor, nici urmă de vânat. Când de acolo a apărut ursoaica, a lăsat puşca de la ochi. Mişcarea i-a atras ei atenţia, a venit direct spre el. Degeaba a tras doua focuri în aer, să o sperie, că ursoaica s-a repezit şi l-a apucat de mână, apoi de picior şi l-a dat jos. Când am ajuns eu jos, ursoaica era călare pe el, am pus puşca la ochi şi i-am tras în spate. De fapt, amândoi am tras odată, eu în spate şi el de sub ea, de i-a ieşit glonţul prin ochi. L-am scos de sub ea plin de sânge”, povesteşte bătrânul, care a căutat apoi puii ursoaicei, să-i crească.
“Eu aveam doar o vacă, nu dădea lapte de ajuns să îi cresc pe toţi trei. Pe unul l-am crescut până la un an şi jumătate, iar pe ceilalţi doi i-am dat la Mălini, să-i crească altcineva. Nu l-am putut ţine mai mult, că deja făcea năzbâtii”, îşi aminteşte vânătorul, care a avut grijă de puiul ursoaicei ce era să-i omoare feciorul.
“Într-o zi, a fărmat ţarcul şi ne-am trezit cu el la uşă. Aşa de tare a zgâlţâit uşa că a spart toate geamurile din acea parte a casei. Noroc că aveam mămăligă cu cartofi făcută, am luat-o şi am aruncat-o afară şi el a fugit după ea”, povesteşte nora bătrânului Mehedeniuc, Ionela, amintindu-şi de namila de urs cu care au trăit în curte.
Ca o ironie a sorţii, bătrânul vânător, care a împuşcat peste 140 de lupi la viaţa sa, a crescut în curte patru pui de lupi, de care, la cât erau de fioroşi, nu îndrăznea nimeni să se apropie. Altă dată, curtea i-a fost brăzdată de pui de mistreţi, de care trebuiau feriţi până şi copiii, nu doar gâştele şi găinile, pentru că rupeau tot ce prindeau.

 

Semne vânătoreşti

Momentul vânătorii se apropie. În drum, gonacii îmbracă veste reflectorizante, să fie văzuţi de vânători, care pun gloanţe în magazia armelor.
“Lupii fac prăpăd pe aici. Nu rămâne picior de vânat. Acum câteva săptămâni, am auzit câinii din curte lătrând noaptea, puternic. Am ieşit afară şi după ceva timp unul nu s-a mai auzit deloc. Dimineaţă i-am găsit doar laba şi plămânii”, îmi spune bătrânul, căruia i-au dispărut doi câini în ultima vreme, cel mai probabil, în colţii lupilor.
Oprim maşinile la distanţă de locul unde au culcuş lupii. Moş Mehedeniuc instruieşte vânătorii şi gonacii ce au de făcut, îi rânduieşte, şi nimeni nu-i iese din vorbă.
Vânătorii se răspândesc pe pantele abrupte, ca într-un evantai, în locurile indicate, iar gonacii se grăbesc să vina din partea opusă.
Cum vânătorul aşteptat nu a ajuns încă, Mehedeniuc cel tânăr îi lasă semne cunoscute doar de ei – o urmă în zăpadă, pentru a-i indica locul ce trebuie să-l acopere, şi o creangă ruptă, într-un copac, pentru a-i arăta direcţia.

 

Urletul lupului

Tăcerea se aşterne în pădure. Aşteptăm nemişcaţi să înceapă vânătoarea. Cristi Tomniuc, şeful Biroului de Vânătoare din cadrul Direcţiei Silvice Suceava, cu mâna pe carabină, urmăreşte tufişurile, doar-doar vede vreo mişcare. De departe se aude ecoul unor ţipete.
A început vânătoarea. Gonacii se apropie şi pădurea răsună de strigătele lor: “Ouauuu! Ouauuu! Auuu!”.
O puşcă bubuie în vale de noi, în locul marcat pentru vânătorul întârziat. Cea mai bună dovadă că şi-a atins ţinta e schelălăitul de căţelandru al lupului care a simţit muşcătura plumbului. Urletul său acoperă chiar şi ecoul împuşcăturii, se întipăreşte în minte ca o arsură. Vânătorul fuge după el şi mai trage două focuri. Din deal, de pe culme, se aud alte două focuri, la scurt timp unul de celălalt.
Ne adunăm în vale. Stropi de sânge pe zăpadă indică locurile pe unde lupul rănit a trecut în salturi mari, de câţiva metri, aproape incredibile, mai ales pentru un animal împuşcat.
“Era grozav de mare. Se mişca atât de repede că nu am mai avut timp să pun puşca la ochi. Am tras de la brâu, a făcut un salt şi am văzut cum se prăbuşeşte în zăpadă. Nu mi-a venit să cred când s-a ridicat şi a pornit în vale, în salturi mari. Degeaba am mai tras, a trecut după colină, nu l-am mai atins”, povesteşte Georgică Botoşan vânătorilor şi gonacilor adunaţi în jurul său.
Bătrânul Mehedeniuc ia urma lupului rănit, trece prin zăvoaie, ca un ogar adulmecând vânatul, până la pârâu.
“Mare lup…Sânge a vărsat mult, dar e deja departe. Trebuie să-l urmărim vreo doi kilometri, pe pârâu în sus”, vine expertiza bătrânului vânător. Toţi sunt impresionaţi de puterea şi rezistenţa masculului alfa, care a reuşit să dispară.
Încolonaţi, pornim în căutare. Seara se lasă încetişor, pădurea devine cenuşie şi sumbră. Brusc, cel din faţa mea se opreşte şi îmi face semn să stau. Deja mă oprisem.
Gheaţa pârâie sinistru sub picioare, iar apa gâlgâie dedesubt. Ne strecurăm pe rând, să nu ne forţăm norocul. Calc pe urmele din faţă şi simţ cum piciorul se afundă în apa rece, înconjurat de podul de gheaţă. Îl smulg, fericit că sub celălalt picior gheaţa rezistă. Totul se face în tăcere, iar coloana avansează de-a lungul pârâului, pe gheaţă, spre locurile unde se putea ascunde lupul.
Câţiva merg în cealaltă direcţie, pentru a înconjura locul. Abia ne ocupăm poziţia de supraveghere, pe o culme, pe care urcăm cu mâinile înfipte în rădăcinile de iarbă şi agăţaţi de ramuri răzleţe, când suntem chemaţi înapoi.
Ceilalţi au dat primii de urma lupului rănit. E ascuns şi îşi linge rănile. Mehedeniuc cel tânăr, care a dat de urma sa, spune că e mai bine să fie lăsat în pace astăzi. Vor reveni mâine, pe timp de zi.

 

Lupii în sat

Ne întoarcem la locul de întâlnire, unde crengi de molid trosnesc într-un foc vesel, ce luminează blana lupilor căzuţi pe culme, aşezaţi cu boturile pe zăpadă şi labele groase cât mâna de om, aşezate în faţă. Cei care i-au luat, dintr-un singur foc, ţintit direct la cap, sunt felicitaţi de ceilalţi, dar şi şicanaţi prieteneşte: “Cam palid eşti, Ioji…Ai văzut lupul?”. Celălalt recunoaşte singur – “Uite-aşa m-a apucat tremuriciul…”.
În sat, lumea ne întâmpină curioasă. Toţi se îngrămădesc să atingă lupii, unii cu teamă şi respect, alţii ca pe nişte prieteni şugubeţi.
“Uite, mă, ăsta ţi-a mâncat vaca în grajd în vară...Uite ce blană are...”, exclamă un sătean, admirativ, arătând lupul unui prieten.
Copiii nu îndrăznesc să se apropie, în vreme ce câinii din sat se apropie curioşi şi neîncrezători. Mirosul de lup îl face pe unul să latre furios…ştie ce s-a întâmplat cu semenii săi, din ograda maistrului de vânătoare Mehedeniuc.
Între timp, ceata de vânători se retrage în crâşmă, pentru a uda victoria. Au şi de ce. Vânătoarea de lupi e cea mai grea din toate. Sunt vânători care de 30 de ani aşteaptă o aşa şansă, dar nu au parte de ea. În drum, ochiul lupului lucesc sticlos. A înfruntat moartea cu ochii deschişi...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Dansând cu lupii, la Moldoviţa.

Comentarii