Doru POPOVICI

Dintotdeauna în fotbalul nostru, la fel ca oriunde în lume, pe lângă marea masă de truditori oneşti, au existat şi personaje excepţionale. Dincolo de realizările strict profesionale, aceste fiinţe deosebite au intrat în istoria "fenomenului" prin atitudine, prin nişte ziceri deosebite, prin tot ceea ce defineşte personalitatea individului. Nume precum Cornel Dinu, Titi Teaşcă, Florin Halagian, Traian Tomescu vor fi mereu evocate, iar din ei se va cita oricând vrem să ne amintim că sportul, în acest caz fotbalul, e şi o chestiune de spirit. Sigur că nu se poate pune semnul egalităţii între aceştia, unii având mai multă, alţii mai puţină şcoală, unii practicând genul de umor intelectualizat, alţii de-a dreptul grobian, dar oricum demonstrând o ascuţime a spiritului cu mult peste medie. Printre aceştia şi-a făcut loc, aş zice cu demnitate, numitul Şumudică, însuşi numele său părând izvorât din scrierile marelui maestru al umorului, Caragiale. Domnul Marius Şumudică n-a fost un fotbalist nemaipomenit. Şi nici ca antrenor nu a rupt gura târgului până să ajungă la Astra. Aici, însă, a dat marea lovitură, câştigând titlul, trecând de două ori în preliminariile europene de aceeaşi echipă englezească, West Ham United, ba ajungând şi în etapele superioare ale Europa League, alea de primăvară, după mulţi ani în care echipele româneşti mureau în pragul iernii sau şi mai rău, încă din preliminarii. Performanţele sale însă au fost taxate mai degrabă cu ură decât cu admiraţie, fiind şi eliminat de mai multe ori de pe teren, şi suspendat în câteva rânduri, şi amendat mai mult şi mai des decât oricine. La toate astea, Şumudică a răspuns cu un umor absolut halucinant şi adesea inexplicabil, ceea ce i s-a tot întâmplat fiind mai degrabă prilej de sinucidere decât pretext pentru glume. Ultima, şi cea mai groasă dintre păţanii, aceea de a fi amendat cu 40.000 de euro fiindcă şi-ar fi înjurat adversarii în propriul vestiar, întrece tot ce am întâlnit până acum în fotbalul nostru. Banda de porci care i-au clocit mizeria asta, în moţ cu patronul penal şi terminând cu foştii colegi de fotbal deveniţi slugile ăstuia, merită tratată nu cu glume, ci cu un sictir cât se poate de apăsat. Nu cunosc decât un singur caz mai al dracului: Vicente del Bosque, care după ce a câştigat cu Real Madrid, în 2003, Champions' League, a fost dat afară. De fapt, nu-i mai al dracului, că pe del Bosque nu l-a amendat nimeni atunci.