Gabriel MANȚĂ

Mai mult decât tradiţionalul fotbal englez din perioada asta, tenisul mi-a atras atenţia, poate pentru că lipsea de o bună bucată de timp. Turneul demonstrativ de la Abu Dhabi ne-a dat peste cap aşteptările prin acel scor cu care Murray l-a învins pe Nadal (6-2, 6-0). Jucătorii cu probleme medicale în 2014, între ei! Se ştia că Murray este mai avansat cu pregătirea, dar nu suntem obişnuiţi să-l vedem pe Nadal în postura de sparring-partner. Norocul spaniolului este că răspunde bine la stres, ba chiar astfel de corecţii îl motivează. S-a întors el, Agassi, după ce căzuse până spre locul 200 ATP, darmite Rafa, care a căzut până pe locul… 3! Poate nu va mai domina tenisul din postură de mascul alfa, dar cred că e departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Chiar dacă uneori n-o percepem, presiunea care apasă asupra jucătorilor de top e imensă. Nadal are milioane de fani în întreaga lume, aceştia nu sunt pregătiţi de retragere. Djokovic e sub presiunea trofeelor, impresia generală fiind că nu culege în aceeaşi măsură în care domină tenisul (acuzând o stare gripală, s-a retras înainte de finala cu Murray de la Abu Dhabi, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă AO n-ar fi fost atât de aproape). Alţii duc în spate aşteptările unor întregi naţiuni, cum ar fi Nishikori, Dimitrov sau, poate într-o mai mică măsură, Raonic. Mai eliberaţi ar trebui să fie Federer şi Murray, deşi le au şi ei pe-ale lor, cu siguranţă. Şi, apropo de naţiuni, românii şi-au depus şi ei toate speranţele pe nişte umeri mai firavi, cei ai Simonei Halep. Din păcate, speranţele acestea se transformă foarte repede în pretenţii. E de ajuns să sufere o înfrângere “neplanificată”, că prea generosul spaţiu virtual se umple de vituperaţii, de la arsenalul modest de lovituri până la gena pierzătoare a poporului din care face parte. Lumea împarte meritele cu ea, însă la înfrângere o lasă singură. Desigur, cei cu exagerat spirit critic sunt vârfuri ale domeniului în care activează, oameni care şi-au câştigat “şlemurile” în meseria lor, specialişti unul şi unul, nişte “îndreptăţiţi”. În aceste condiţii, cei care au sau au avut vreo legătură cu disciplinele sportive ştiu că Simonei îi este cel mai greu să câştige primul Slam. Care poate veni după multe încercări (Agassi, că tocmai ce i-am citit autobiografia, l-a câştigat abia la a patra finală) sau… deloc! Sunt jucătoare care n-au câştigat niciodată un Slam, deşi unele au fost chiar numărul 1 WTA (Ivanovic, Jankovic, Wozniacki!), iar asta nu le face mai puţin respectabile.