Doru POPOVICI

Sentimentele de milă nu prea au ce căuta în sport, întrucât aşa este însăşi esenţa sportului: nemiloasă. Nu există decât un învingător, toţi ceilalţi fiind, se înţelege de la sine, învinşi. Nu poate să-ţi fie milă, să zicem, la Maratonul din Londra, la care participă vreo 30.000 de alergători, de cei 29.999 de învinşi. Totuşi, în situaţii speciale, câte unul, doi dintre învinşi te impresionează prin ceva şi te încearcă niscai regrete, mai ales dacă tu, ca spectator, suporter, fan etc. ţineai cu el.

Nu toţi învinşii sunt însă din aceeaşi familie: unii pierd cu demnitate şi merită chiar elogii (uneori în egală măsură cu învingătorul), în timp ce alţii intră în categoria „loseri” (de la verbul englezesc „to lose” = a pierde), cuvânt care are un sens preponderent peiorativ. Loser-ul este o panaramă, un ratat de fapt, de care nici nu ştii ce-ţi este mai mult: milă sau silă? Şi nu ştii nici ce-ar trebui să faci: să râzi ca prostul de toate prostiile lui, sau să plângi în hohote? Ei bine, asemenea sentimente ambigui m-au încercat (a câta oară în ultimii ani!?) la meciul dintre Benfica şi Oţelul. De fapt, nici n-a fost un meci, adică o bătălie, o luptă, fiindcă după ce că Oţelul n-a jucat nici o secundă fotbal, nici ăilalţi nu s-au omorât cu firea, că n-aveau cu cine să-şi pună mintea.

N-am văzut atâta neputinţă de multă vreme, cam de anul trecut, pe vremea asta, când tot ale noastre se făceau de râs pe unde le prindeau meciurile din cupele europene. Aaa, şi de la toate meciurile Naţionalei din ultimii şapte-opt ani! Am văzut nişte băieţi speriaţi, ca orice băiat de la ţară ajuns pentru prima dată în viaţă la oraş, speriat de tren, de maşini, de reclame, de râu, de ram. Ăştia de la Galaţi păreau speriaţi şi de minge, din moment ce nu o atingeau decât ca să le-o dea înapoi ălorlalţi.

Dar chestia care te făcea să râzi în loc să te încerce compasiunea era aia cu măgăruşul: fundaşii Benficăi pasau de-a latul, stânga-dreapta şi retur, iar un gălăţean urmărea mingea, preţ de trei-patru lăţimi de teren, alergând ca boul fix cu 2 metri în urma ei. După ce-i cedau pulmonii, rămânea lat, iar după obiect o lua la picior alt tăntălău. Dorinele, tată, nici p-asta nu le-ai zis-o: că mingea, în orice condiţii, aleargă mai repede ca loser-ul!