Mircea Radu IACOBAN

Ca să vezi cine ne băga în boale în urmă cu 55 de ani, inspirându-ne cumplită și respectuoasă teamă: pârdalnicul de catalog! Iată-l neputincios, gălbejit, rufos, expus curiozității noastre indecente la ceasul reîntâlnirii cu Liceul (formula de întâmpinare: ”Dragi elevi, bine ați revenit la școală!”). Cât amar de trăiri zburătăcite și sentimente arse tăinuiesc aceste file ostenite în care, alături de numele caligrafiate cu cerneală neagră, pâlpâie amintirile celor trei ani de adevărat început al vieții fiecăruia dintre oaspeții Colegiului! Constat cu uimire că, pe lângă note de tot soiul, de la 1 la 5, c-așa era pe atunci, au fost trimestre în care elevul Iacoban Mircea n-a avut nici o absență. Veneam pe jos de la Ițcani, trei kilometri la dus, trei la-ntors, vară, iarnă, zăduf, viscol, glod, colb (care asfalt în 1954?), nămeți – nici nu-mi puteam închipui alt țel decât școala și uite c-am izbutit să răspund ”prezent” trei toamne, trei ierni, trei primăveri. Prezent am răspuns și acum, împreună cu ceilalți 34 de foști colegi rămași din trei clase paralele ale liceului ”scurt”, de numai trei ani, dar într-adevăr hotărâtori pentru formarea unor destine limpezi în vremuri tulburi.

La peste 70 de ani, foștii liceeni încă arată onorabil; gena bucovineană nu i-a lăsat să se cocoșeze de tot - chiar dacă se străduiesc să-și tăinuiască niscai beteșuguri utilizând tertipuri de liceean (mereu ieșea unul sau altul din aulă, cu mobilul la vedere, chipurile să dea vreun telefon urgent, dar, de fapt, s-o cotească spre toaletă: bătrânețile, prostata...). Au venit surprinzător de mulți, din toate colțurile țării; ce i-o fi mânat pe ei în lupta cu amintirile? Sigur, întâi de toate dorința de a-și întâlni foștii colegi, dar mai presus de asta, nevoia revederii orașului primei tinereți și regăsirii vârstei la care s-a putut desluși întâia investiție serioasă de trudă și sentiment. Cei mai mulți fie că au fost directori pe la felurite întreprinderi și instituții care nu mai sunt, fie ingineri la uzine acum falimentate și dărâmate, fie au rămas dascăli în câte un fund de țară, ori apărători ai finanțelor statului răposat, ori militari în rezervă pe care n-o să-i mai cheme nimeni vreodată sub arme... Nu subscriu deplin la satisfacția cu care colegii mei și-au înfățișat izbânzile familiale: mai fiecare a ținut să se fălească la cote... internaționale:

fata mea este directoarea Institutului Cultural de la Istanbul...

a mea e medic în Thailanda...

feciorul meu e computerist în Canada...

inginer în Germania...

stomatolog în Spania...

economist în America...

Neîndoielnic, fiecare dintre aceste destine reprezintă o împlinire și încorporează ani și ani de eforturi și renunțări, dar, în același timp, pune crud în evidență exodul creierilor și competențelor autohtone, de care țara ar avea atâta nevoie și pe care România nu-i în stare să le păstreze acasă. În veacurile trecute, ”ai noștri tineri” se școleau în occident, unde nu învățau doar ”la gât cravatei cum să lege nodul”, ci se-ntorceau la baștină bine instruiți și gata să se pună în slujba țării.

Acum, e pe dos! Spun vorbe mari, sună calp, lozincard și probabil că  greșesc, câtă vreme ăsta-i ”trendul” și-i de-a dreptul imoral să arăți cu degetul acuzator către cei ce au izbutit să evadeze într-o lume nu știu dacă mai dreaptă, dar, oricum, mai bună și mai cinstit orânduită. Poate avea temei doar mâhnirea față de neputința noastră de a pune libertatea și democrația, conjugate cu inteligența românească, să contribuie la progresul acestei țări în eternă suferință. Iar lozinci, iar vorbe mari... rog de iertare, întâlnirea cu foștii colegi m-a melancolizat. Nu-mi rămâne decât să aprob cugetarea fatalistă a colegului Cârstean, cel ce a gospodărit reîntâlnirea: ”Până acum ne-am străduit să fim printre primii în toate cele, acum încercăm doar să fim ultimii la ceasul întâlnirii cu eternitatea”.