Mircea Radu IACOBAN

Dorel Vişan nu-i actor, ci Actorul croit, dacă nu vi se pare prea mult spus, după tipicul shakespearian. Ştie să caute sensul adânc al fiecărei trăiri, clipa îl interesează mai ales în relaţia ei cu eternitatea, replica-i o punte către cele (atât de multe!) nespuse, tăcerile invită la introspecţie severă şi nefăţarnică („este extraordinar în special când rămâne singur, fără cuvinte!” – scria „The New York Times” despre filmul „Iacob”), rămâne mereu implicat în dezbaterile majore, de substanţă şi profunzime, afişând cu fermitate poziţii etice nutrite dintr-o cultură filosofică de invidiat. Este singurul spectacol public în care nu primeşte până la capăt toate aplauzele ce le merită, fapt ce dovedeşte curajul implicării, rigoarea şi fermitatea (adeseori piezişă) opiniilor.

I-am prefaţat cândva o carte de eseuri; scriam acolo că impresionează dezinvoltura cu care navighează prin teritoriul stâncos al filosofiei „celor bătrâni”, probând lecturi temeinice pe care puţini şi le propun (şi, mai ales, şi le pot permite) într-o lume ce-şi aliniază trăirile pe canavaua superficialităţii şi poltroneriei laşe a interesului imediat. Nu mai reiau consemnările de atunci; trebuie doar să constat, peste ani, statornicia cu care dezbate o temă fundamentală - libertatea individului: „Oamenii consideră aşa, la prima mână, că libertatea este posibilitatea de a face ce vor, dar libertatea înseamnă posibilitatea de a face ceea ce trebuie. Aş putea spune chiar că libertatea este conştiinţă şi conştiinţa este libertate. Omul poate fi liber numai când se cunoaşte pe sine, când se stăpâneşte pe sine, când nu mai depinde de nici o dorinţă, cum spunea Seneca, de nici o acţiune, ci coboară soarta la el. Atunci este omul liber.”

Mi-l amintesc când, parcă într-o altă viaţă, a jucat la Naţionalul clujean în piesa mea de debut „Tango la Nisa”. Era un text subţirel şi tezist; a ştiut să se situeze deasupra intrigii mai degrabă simpliste, invitând la căutarea celor ce s-ar putea afla dincolo de vorbele prefirate cu ceva haz într-un univers explorat dramaturgic în treacăt – dar care putea oferi actorului prilejul să sugereze şi eventualitatea unor necesare descinderi în profunzime. A conferit spectacolului greutate – exact ceea ce-i lipsea. Ne-am reîntâlnit târziu, după multe decenii, când, sub păstorirea unui regizor de ştiută seriozitate şi har cinematografic, Nicolae Mărgineanu, am cutezat să aducem pe ecran două personaje de-a dreptul sfinte pentru români: Creangă şi Eminescu. Şi scenaristul, şi regizorul, şi actorii au avut ezitări, pe cât de scuzabile, pe atât de omeneşti. Toată arhitectura, credibilitatea şi dificultatea reconstituirii universului junimist ieşean şi, mai ales, a trecerii meteorice prin astă lume a celor două personaje au depins în covârşitoare măsură de prestaţia actoricească a lui Vişan. Care a intrat deplin şi definitiv „în rol” abia după ce, în bojdeuca reconstruită în Țicău, a îmbrăcat „cămeşoiul” humuleşteanului – revelaţie după care a urmat o reală şi spectaculoasă contopire cu personajul. Cel mai autentic moldovean, Creangă, reînviind în interpretarea memorabilă a ardeleanului care a ştiut să investească nu numai impecabil profesionalism, ci şi dragoste responsabilă faţă de istoria şi cultura românilor.

Nu ştiu dacă un astfel de film se va mai face vreodată; după aproape trei decenii de la premieră, îl revedem ades pe ecranele televizoarelor, unde, în momentele aniversare, a devenit la fel de obligatoriu precum Marşul lui Radeţki în concertele vieneze ale începutului de an…

Vişan este el însuşi un personaj de film: complex, şi mereu surprinzător. Scrie poezie, încununată cu premii internaţionale, scrie eseistică incitantă. Este autorul unei… cărţi de bucate, cu reţete „De la mine din sat, de la maică-mea (…) cu alimente proaspete, nu ca acum, când mâncăm carne după ce NATO a ţinut-o trei ani în frigider.” A debutat cinematografic în „Păcală”, dar nu-i un actor de comedie, ci, cum spuneam, „Actorul” pur şi simplu, capabil să dea viaţă oricărui erou imaginat şi… imaginabil. În copilărie a muncit la câmp – a ţinut să păstreze cât de cât universul României rurale îngrijindu-şi cu devotament stupii şi via… A împlinit, în iunie, 80 de ani: „Deşi am o oarecare înţelepciune, încă nu înţeleg moartea. Vorba ceea, nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei. Omul moare doar când cei ce l-au cunoscut îl uită. De aceea, Eminescu nu poate muri, are viaţă veşnică.”

La mulţi ani, Dorel Vişan!