Lucian AVRAMESCU

Furaţi de vârtejurile vremii, confiscaţi cu totul de evenimentul gâfâit şi obositor al politicii, uităm, ca pe o paporniţă în gară, viaţa la care avem dreptul, cea pe care o trăim şi n-o mai trăim. Neglijăm – de ce oare? – candoarea întâmplărilor simple, uităm ziua de naştere a celor dragi, înspăimântaţi de perspectivele global sumbre şi naţional sinistre, stăm pironiţi cu ochii în televizorul care ar putea anunţa sfârşitul lumii. Fireşte, multe dintre aceste lucruri mi se potrivesc mie, iar altora deloc. Cer iertare pentru utilizarea frauduloasă a pluralului. Nu noi, ci eu vreau să ştiu musai ce-a mai clocit Guvernul, ce ne mai coace Băsescu, ce vrăji a mai învârtit Udrea. Dar chiar nu pot trăi şi eu, măcar o zi, cu mintea nepopulată şi nepoluată de monştri?

 Miercuri am decis să trăiesc liber de politică. Am omorât radioul din maşină, am închis, acasă, televizoarele care mă pândesc, unul dintre ferestrele odăii de dormit, altul de pe terasa unde-mi sorb matinal cafeaua. N-am televizor în poiata găinilor şi nici în magazia de furaje. Unii, aflu, au. Și-au montat televizor chiar şi-n cavou să afle, fără intermediari de pe cealaltă lume, când va fi reales, pe viaţă, Băsescu şi cum va transmite sceptrul dinastiei piratereşti ebelor şi ioanelor care-i poartă numele de familie şi obişnuinţa, făcută blazon, a inculturii. Gata. Răsuflu uşurat. Doar telefonul de care nu mă despart decât rar mă mai poate ţine în priza lumii. În rest, evenimentele, câte or fi, ale vieţii simple, cele libere de zbilţul politic, cele vaccinate la ingerinţe.

M-a sunat fiu-meu Arin, avocat şi tată a doi copii izbutiţi, Alexandra şi Alexandru. Tu ştii că azi e ziua lui nea Valerică? Împlineşte 80 de ani! L-ai felicitat? Rămân năuc. Cum 80 de ani? Nea Valerică (copiii mei cei mari, Alis şi Arin, au copilărit la Vâlcea, unde eram ziarist, şi la Bucureşti, întâlnindu-l adesea la noi în casă pe reputatul critic şi istoric literar, pe care-l alintam astfel) nu putea fi decât Valeriu Râpeanu. L-am sunat. De ce păcăliţi poporul? – întreb eu pus pe şotii. La 50 de ani vă daţi de 80! Și-i spun bancul cu cocoşul care, după ce executase toate găinile din curte, căzuse aproape mort lângă un gard. Ce ai? – l-a întrebat îngrijorată o surată din bătătură. Taci, zice şoptit cocoşul, arătându-i din ochi o cioară de pe gard. N-am nimic, mă dau rănit ca s-o prind şi s-o aranjez şi pe asta! Râde. Nu fiindcă, Doamne fereşte, domnul Râpeanu ar fi fost vreun crai, dar la 80 de ani dă bine o glumă din asta. Oricum, la mulţi ani şi mergem înainte!

Cărturarul Râpeanu, unde mi-am editat cele mai multe volume de poezie, pe când era director al Editurii Eminescu, a fost – din păcate fără să-l urmez – un exemplu de disciplină, riguroasă până la micron, a vieţii. Eram la Sângeru, la o lansare de carte, ţinea o conferinţă la Suceava, ei bine, după masa de prânz, mereu la oră fixă, cerea un pat şi o odaie unde dormea dus fix două ore. Și apoi, proaspăt, o lua de la cap. Eu nu dorm de când mă ştiu, nici măcar noaptea şi, cu atât mai puţin, n-am ajuns la astfel de performanţe ale vieţii riguroase. Nea Valerică, pe care l-am întâlnit nu de mult, scrie ca la 30 de ani, ţine rubrici permanente, colaborează cu televiziuni şi predă cursuri studenţilor. E drept, vertical, verde, merge pe jos mult fiindcă n-a avut niciodată carnet de şofer şi, ca atare, nici maşină personală. N-am terminat bine discuţia şi m-a sunat Mitică (Dumitru Cârstea), prieten vechi şi patron al ziarului Prahova. E şi socrul mogulului Sebastian Ghiţă, cel cu Realitatea, Asesoft, şi altele. Mitică s-a tras spre un fel de pensie, pe aici, printr-un sat prahovean, dar când te aştepţi mai puţin dai de el la Ploieşti. N-are nici el astâmpăr. Tu trebuie să-l ai, zice, dă-mi şi mie numărul de telefon al domnului Râpeanu. Ia-mă uşurel, Mitică, zic eu. Am numărul, dar nu ştiu cum să manevrez drăcia asta să dau de el şi să ţi-l zic. Închid, caut un pix care-mi lipseşte etern, scrijelesc cu un creion bont numărul lui Râpeanu şi îl transmit prietenului de la Ploieşti. Iată, o bună bucată de vreme trăită în afara blestemului politic.

Sub seară m-a sunat Daniela Bartoş(ce-am mai tocat-o pe femeia asta cât timp a fost ministru pesedist!). Vii la Bucureşti, de ziua mea? Daniela, cu care m-am împrietenit după ce n-a mai fost decât doctor, şefă a unei mari secţii din Spitalul Floreasca, e săritoare, ajută pe toată lumea, îşi petrece viaţa în spital şi cu studenţii. Când scapă, se ocupă de Tudor şi Ana, nepoţii ei de la fiică-sa Cristina. Eu, zic, nu mă prea omor să-mi serbez ziua de naştere. Eu, da, zice Daniela Bartoş. Îmi arată că am mai îmbătrânit un an! - îmi continui eu ideea. Și ce-i cu asta? – mă taie doctoriţa. Pentru mine înseamnă bucuria că am mai apucat un crâmpei de viaţă. Filosofii diverse.      

Ziua curge cu telefoane civile, fără atingere, vreau să zic cu marile preocupări globale şi naţionale, se scurge cu îndeletniciri de sorginte bucolică şi mirosuri de toamnă. Soarele s-a uitat un pic mai blând, cu tăişul razelor înmuiat, printre frunzele nucului de lângă fântână. Lunia, viţica mea (aşa a botezat-o Ana Luciana, cu o imaginaţie lingvistică debordantă la cei trei ani şi jumătate ai ei, fiindcă animăluţul s-a născut luni), aleargă printre pietrele muzeului pe care-l clădesc şi care se îmbogăţeşte de la o zi la alta. Vecinii bat nucii de parcă ar bate stele, iar pe rogojina secetoasă a pământului cad nacele cosmice care pitesc înăuntru uleiuri şi arome.