Lucian AVRAMESCU

Cu puţin înainte de ora 7, clopotele bisericii de peste drum au început să bată a sărbătoare. Apoi toaca de lemn a dat şi ea glas peste căuşul văii - sunet subţire, înmuiat de acustica înfundată a scândurii care dăinuie din vremea străbunicilor mei. Pe şosea nu se vede ţipenie de om. Doar ţârcovnicul, bănuit în chilia înaltă a clopotniţei, dă semn matinal că şi la Sângeru a venit 8 septembrie, an de an ziua de Sfânta Maria Mică.

Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi creştinii, fie practicanţi, fie închinători ocazionali, rămâne cea mai preţuită şi omagiată femeie a cerului, prin rugăciune, prin pioşenie. Maica Domnului, fie ea Mare, adulată în 15 august, fie Mică, pomenită în toate bisericile azi, e pentru suferinzi, pentru femeile care se confesează prin rugăciune Ei, Dumnezeul accesibil şi adevărat în faţa căruia îşi deschid sufletul. Maica, prin mulţimea rugilor pe care le primeşte de la muritori, îşi surclasează adesea Fiul şi, nu o dată, pe Atotputernicul. Maica Domnului, pe care în Catedrala San Pietro, din inima Vaticanului, o găsim în marmoră, cu pruncul în braţe, ţinându-l uşor, cu duioşie, chiar dacă cel dat jos de pe cruce avea atunci 33 de ani şi părea mai vârstnic ca propria-i mamă. Aşa a închipuit scena Michelangelo, sculptorul de geniu care, pe lângă Pieta şi David, ambele decupate cu dalta din tăria stâncii, a pictat nemuritoarea Capelă Sixtină.

Oricum, pentru creştinii adevăraţi şi nu pârâţi (la Costeşti sunt unii care azi fac petreceri gălăgioase stropite din belşug cu alcool şi sunet de manele şi care mai mereu se sfârşesc cu încăierări) în ziua de azi nu mai e loc de omagiat altă femeie. Născătoarea Fiului lui Dumnezeu şi Fiului Omului e unicul personaj ceresc sau lumesc îngăduit azi în rugăciune şi slăvire. Ei bine, după vizita mea matinală la orătăniile curţii, prilej cu care am vorbit cu porumbeii, m-am lăsat admonestat de bibilici şi am primit cererea repetată a raţelor care doreau mai multă apă în jgheab, m-am întors în casă şi, cu un nesăbuit gest intrat în reflex, am pornit televizorul. Ei bine (vorba vine, aşa că doar bine nu e), prima ştire venită de la oraş e că azi, la Târgovişte, cândva capitală a Ţării Româneşti, cetate de scaun, municipiu cu ştaif, o cucoană politică va fi unsă cetăţean de onoare.

De ce azi şi nu ieri sau mâine? De ce să mânjeşti ziua de Sfânta Maria Mică sfinţind-o pe politiciana Udrea cu un titlu inutil şi nemeritat? Respectiva nu e din Târgovişte, ci din Buzău, şi în afară de o prietenie politică şi de afaceri cu mai marele pedelist al judeţului, unul Popescu, dacă nu încurc eu numele, nimic n-o recomandă pentru un asemenea titlu. Mi s-a întâmplat şi mie să fiu aşezat între cetăţenii de onoare ai municipiului Ploieşti, reşedinţa judeţului în care m-am născut. N-am fost de acord şi doar insistenţa junelui Mircea Ionescu Quintus, de care mă leagă fire sufleteşti numeroase, m-a determinat să accept. N-am făcut nimic pentru Ploieşti, ziceam eu, ce atâta tevatură? Ai făcut, zicea şi primarul Calotă, evocând cărţile mele şi implicarea în diverse activităţi scriitoriceşti şi civice. Mă rog. Să presupunem că doamna Udrea a făcut incredibile minuni pentru Târgovişte. Să zicem că ea, prin bănetul de care dispune, a făcut cotă grasă pentru reşedinţa judeţului Dâmboviţa. E, care va să zică, taman bună de uns cetăţean de onoare.

Dar de ce azi, când, chiar şi pentru grasul ăla de conduce judeţul, singura femeie care merită omagiată, slăvită, aşezată în rugăciuni, într-o zi sorocită de credinţa noastră strămoşească, e Maica Domnului? Cum să scoţi lumea de la biserică, să rânduieşti în strana primăriei consilierii, să pui covoare de întâmpinare ca la Ierusalim pentru a o cinsti pe doamna Udrea, ministru peste banii ţării? Nu vi se pare o impietate? Era un capăt de lume dacă învestirea cu pricina se petrecea în altă zi? Femeia în cauză mai e cetăţean de onoare în vreo zece comune şi tot atâtea oraşe, e întâmpinată pretutindeni – cu excepţia momentelor când printre gardieni mai scapă câte un nevolnic din popor care se trezeşte huiduind – cu pupături de mâini, pâine şi sare, lăutari şi ode. Nu-i o noutate. Nouă e doar obrăznicia politică de a încăleca o sărbătoare creştină dedicate Mariei din cer. Iartă-i, Sfântă Fecioară, pentru că, ameţiţi de bani şi putere, nu mai ştiu ce fac.