Lucian AVRAMESCU

După-amiază de noiembrie. Undeva, în cer, pâlpâie feştila unui soare discret, mult prea discret pentru a înmuia frigul care se instalează peste digurile lacului. Câteva sălcii pletoase se lasă pieptănate de vântul care bate cu intermitenţe, se stinge şi iar suflă. Îl simt în ceafă. Păzesc, împreună cu un confrate de plimbat puşca din Ploieşti, luciul dintre stufuri pe care ar trebui să coboare, sub seară, cârduri de raţe şi gâşte sălbatice. Un localnic ne-a informat că seară de seară pasajul e bogat, vin din nord gârliţe vineţii, multe de acoperă văzduhul. Deocamdată câmpul e pustiu, iar lacul aşişderea. Nici ţipenie de vietate. Pa malul celălalt, Americanu, JR, Nicu, alţi confraţi întru scormonit tainele bălţii. Tăifăsuiesc cu Dan, ploieşteanul care a aderat la secta vânătorilor de vreo doi ani. E încă, zicem noi, cu caş la gura puştii. Vorbim domol, să nu ne audă gâştele din cer şi să plece mai departe, în Bulgaria sau şi mai jos, pe neştiutele lor cărări aeriene de toamnă.

Anul trecut istoriseam, într-un articol găzduit în această rubrică, păţania de Crăciun a ploieşteanului, naş de cununie pentru două familii. Petrecerea, începută ceremonios, cu răsfăţuri culinare şi vorbe încărcate de curtoazie a lunecat încet, încet pe panta politică. Una dintre familii iubea pătimaş personajul Băsescu, oropsit de consilieri, de opoziţie, de lumea rea. Preşedintele nu avea norocul să fie lăsat singur să decidă şi să făptuiască lucruri măreţe  pentru binele şi prosperitatea naţiei. Cealaltă familie de fini ura cu aceeaşi înverşunare, până la sfârtecarea de sine, personajul Băsescu pe care-l socotea nu doar nociv pentru scumpa noastră ţărişoară, ci de-a dreptul asasin. Cearta dintre cele două tabere, angajând şi soacre, nepoţi, degenera uşor spre un conflict de farfurii în cap, ceea ce a dus la intervenţia dură a gazdei. Dacă nu vă potoliţi imediat, a decis naşul, nu-mi mai călcaţi pragul. Nici acum, nici de ziua mea, niciodată. Uite, acolo e uşa! Nu mai vreau politică în casa mea. Autoritatea părintelui de cununie a potolit cearta. Au rămas doar duşmăniile citibile în căutăturile acre pe care şi le zvârleau, printre sarmale, combatanţii.

Ce-ţi mai fac finii? De la acel incident au trecut vreo doi ani. Ăia pro-preşedinte şi-au mai potolit avântul de îndrăgostiţi? Nu ştiu ce mi-a venit să deschid subiectul. Vecinul meu, întins ca şi mine în iarbă, sub camuflajul unor tufe de măceş, s-a înviorat brusc. Duminica trecută, zice, mi-am serbat ziua de naştere. N-am ştiut, zic, la mulţi ani, să fii sănătos. Mulţumesc! Ei  bine, mi-au venit iar finii, rudele, că aşa se cuvine. Nu ştiu dacă poţi să mă crezi, dar cei cu iubirea de Băsescu au rămas statornici şi neclintiţi în sentimente. Şi-ar da, mai departe, viaţa pentru el. Ce mai zic acum? Păi zic la fel. Cu  mici adăogiri. Acum de vină sunt mogulii şi voi, ziariştii. Preşedintele nu e lăsat să facă lucrurile minunate care ne-ar scoate din criză. Ce zic de tărăşenia cu puştiul ăla din Ploieşti pe care l-a cârpit marinarul? Mulţi din oraşul tău au fost martori ai scenei. Zic că bine i-a făcut, că mucosul merita o scatoalcă. Dar de ce  era nevoie să mintă? Nu-l acuză de jurământ fals? Nu. Nici vorbă. Chiar se amuzau că a găsit şmecheria cu „jur că nu i-am dat un pumn în plex”. Păi nici nu i-a dat. I-a dat un dos de labă peste gură. Dat dracului! Înseamnă, zic eu, că finii tăi fac parte din cei nouă la sută care l-ar mai vota pe Băsescu. Ăştia sunt atinşi de flamă. Nu-i mai vindecă nimeni şi nimic. Da, confirmă amicul meu. Criza, sărăcia, şomajul, lefurile scăzute, preţurile alimentelor care cresc n-au nicio legătură cu proasta guvernare (ştiu şi ei că guvernul e condus de Băsescu). Ei cred că voi, ziariştii induceţi lumea în eroare, iar mogulii nu-l lasă pe preşedinte să se desfăşoare.

Pe nesimţite s-a făcut seară. Din cealaltă parte a lacului se aude un foc de armă, înfundat fiindcă între timp s-a lăsat ceaţa. O fi tras, consimţim noi, Americanu, de departe cel mai bun ţintaş dintre noi. Dinspre lac nici un sunet. Ga, ga-ul pe care-l aşteptăm din cer e învelit într-o obositoare tăcere. Tragem de puşti şi de cartuşierele pline spre maşinile lăsate lângă mânăstirea Parepa unde ne întâlnim şi cu ceilalţi vânători. Se dă dezlegare la o ţuică pentru cei care nu vor trece la volan. Nimeni, ca de atâtea ori, n-a împuşcat nimic, dar vânătoarea, chiar şi fără trofee, rămâne, de când e lumea, o pasiune nimicitoare. Lacul, neatins, nici de noi, nici de cârdurile de zburătoare rămâne în urmă şi se închide ca o pleoapă, enigmatic.