Tiberiu AVRAM

De piatră să fii şi tot te trece un fior când auzi aceste cuvinte: „Doamne, mami, câte am mai putut să trec şi eu prin viaţa asta!”. Cuvintele aparţin unei fetiţe de 9 ani, Anamaria Boca, diagnosticată cu cancer osos, cancer care avansează rapid spre metastază. Pentru a fi salvată este necesară o operaţie la Viena, care costă 30.000 de euro. Părinţii ei câştigă, împreună, mai puţin de 2.000 de lei, tatăl lucrează la o fabrică, mama la o croitorie.
Anamaria Boca este din Hunedoara. Nu are nici o legătură cu judeţul nostru. Dar are legătură cu solidaritatea umană şi cu sentimentul de neputinţă pe care îl are orice om în faţa unei astfel de situaţii. Am citit povestea ei, pe www.ajutorpentruana.info, , şi am rămas impresionat. O poveste scrisă cu sufletul, o poveste care poate fi scrisă aşa doar de cineva care a stat în faţa acestei fetiţe: „Până acum trei săptămâni, familia Boca era fericită. Anamaria, singurul lor copil, nu făcuse o injecţie în viaţa ei în afară de vaccin şi nici nu călcase vreodată într-un spital. Sărea coarda, mergea pe bicicletă, se dădea cu rolele. Într-o seară s-a plâns că o doare piciorul drept. A doua seară la fel. În a treia zi, mama a dus-o la doctor. După aia au curs toate, pe rând, ca într-un film de groază: radiologii, analize, ecografii, EKG-uri şi la urmă biopsia. Anamaria, copil alintat până acum, la spital a uimit pe toată lumea. La tomograf, de pildă, când au băgat-o în cutia aia pentru 45 de minute, zâmbea şi îşi încuraja mama: “Vezi, mami, noi nu ne speriem, suntem cele mai tari”. La spital, cât a dormit cu mama în pat, o învelea peste noapte, să nu răcească. Când o vedea obosită, ea, copil, o trimitea pe mamă la somn, îngrijorată, ca un om mare. La final, biopsia ţesutului moale tumoral a arătat clar că e cancer cu grad înalt de malignitate la peroneu (...) Piciorul drept al fetiţei e mai îngroşat cu doi centimetri decât cel sănătos. Medicina nu-şi poate explica de ce a apărut tumora şi când. (...) În trei săptămâni, fetiţa s-a maturizat cât în cinci ani, zice. După tot setul acela de analize, după două săptămâni de spitalizare, Anamaria atât a zis: <Doamne, mami, câte am mai putut să trec şi eu prin viaţa asta!>”.
După aflarea cumplitei veşti, toţi cunoscuţii fetiţei s-au mobilizat pentru a strânge bani. La şcoală, un copil a venit cu 1.000 de lei, altul, sărac, cu 4 lei. O bătrânică, pensionară, a donat 10 lei, pentru că atât mai avea. Anamaria a descoperit, în aceste zile, o realitate cinică – pentru ea, banii înseamnă viaţă. S-au strâns nişte bani, fetiţa îi contabiliza probabil, astfel încât a ştiut ce să-i răspundă autorului articolului respectiv, când a fost abordat acest subiect: „<Ce poţi cumpăra cu 25.000 de euro: o casă, o maşină?>, am întrebat-o pe fetiţă. <Operaţia mea>, ne-a răspuns”.
În aceste zile, se fac guverne, se caută prim miniştri, se fac şi desfac alianţe. Contează? Are vreo importanţă pentru Anamaria? Are vreo importanţă, pentru oricare dintre noi, în faţa unei asemenea crâncene încercări?