Fluxul memoriei

La Suceava, în 1948, apărea ziarul pur comunist „Lupta poporului”. Redactori erau mulţi scriitori de mai târziu: Pan Solcan, apoi Platon Pardău şi alţi cominternişti veniţi cu tancurile T34. Redactor-şef a fost, se pare, la început un muncitor, apoi Vasile Chiper, pe care l-am cunoscut bine mai târziu, când lucra la cenzură, apoi la ADAS, adică asigurările de stat. „Lupta poporului” era îndreptată împotriva imperialiştilor americani şi englezi, a chiaburilor, a bandiţilor din munţi, a legionarilor, a sabotorilor şi, în general, împotriva burgheziei. Moşierimea dispăruse încă din 1945. Numai moşierul Fischer din Todireşti, care avea şi o fabrică de alcool, a rezistat până în 1949. Nu ştiu dacă a făcut puşcărie împreună cu toţi colegii lui, boieri de viţă veche. Bandiţii din munţi erau doar unii legionari paraşutaţi de americani, şi asta în Banat. Era o aventură naivă. Armata Roşie avea sub arme la sfârşitul războiului 10 milioane de soldaţi şi zeci de mii de tancuri T34. Putea ajunge uşor la Atlantic, cu toată opoziţia americanilor, care s-ar fi grăbit să mai fabrice câteva arme nucleare. Churchill pe asta miza când le cerea americanilor să înceapă un război cu URSS. Nici preşedintele Truman, nici alţii, nu se gândeau la aşa ceva. A mobiliza poporul american împotriva unui aliat din război era atunci imposibil. În 1962, Kennedy avea deja opinia publică alături de el, dar toţi se gândeau la dezastrul nuclear. Se spune că americanii şi englezii aveau mai multe ogive nucleare, avioane şi rachete, dar realitatea era alta. Sovieticii aveau deja cam tot acelaşi arsenal nuclear, iar rachetele lor erau mai perfecţionate. Şi în anii 1980 sovieticii aveau acele rachete cu 10 focoase mobile, care erau extrem de periculoase. Un război nuclear din acel timp s-ar fi resimţit şi acum. Nu se ştie cum ar fi evoluat omenirea până în zilele noastre. Erau filme, precum „Ultimul ţărm”, care prezentau un grup de supravieţuitori în Australia. Dacă nu s-au distrus atunci, nu înseamnă că tot arsenalul atomic existent în lume nu va fi folosit într-o zi. Mutaţiile produse de radiaţii la puţinii supravieţuitori poate că-i vor face imuni.

România a scăpat de distrugerile războiului. Burghezo-moşierimea poseda nenumărate opere de artă de mare valoare de toate categoriile. Majoritatea au fost distruse de activiştii proletari inculţi. Mobilier, tablouri, cărţi vechi, ceasuri au fost aruncate, arse, distruse. Jilţuri, fotolii au ajuns prin beciuri şi apoi au fost distruse. Am mai spus că activiştii proletari, prin anii 1950, inclusiv toţi directorii şi funcţionarii, stăteau pe scaune de lemn, unele cu spătar, apoi au apărut cele curbate, care au mobilat toate instituţiile în comunism. Încet-încet, atelierele de mobilă au început să facă, în primă fază, scaune tapiţate pentru şefi, apoi chiar fotolii, acestea pentru primii-secretari. Tovarăşul Bobu era drastic în acest sens. Şi tovarăşul Panaitiu spunea: „Ce, tovarăşi, poporul, muncitorul nostru, stă în fotoliu? Ia mai terminaţi cu boieria. Pe teren, la gura minei, acolo e locul vostru de muncă. Acolo să duceţi cuvântul partidului!”. Nu cred că vreun activist a stat vreodată la gura minei. Stăteau la 2-3 km de gurile de mină, la bufete, cârciumi sau în sedii de partid sau sindicat. Acolo era „protocolul”, aşa spuneau tovarăşii beţivi. Era un tovarăş activist care comanda de dimineaţă secretarilor de partid comunali scrijele, adică felii de cartof fripte pe plită. Şefii bufetelor săteşti sau ai restaurantelor trebuiau să fie foarte atenţi. Unii activişti uitau complet de codul eticii şi de morala proletară şi ciupeau unele chelneriţe când se apropiau de masa lor. Se auzea câte un ţipăt, întrerupt brusc de venirea şefului. Ca să nu aibă alte probleme, aceştia îi serveau personal pe activiştii mai mult sau mai puţin ebrietaţi. Problema se punea cine plăteşte la urmă. Activistul? Nu! Secretarul comunal de partid? Nu! Şeful localului? Nu! Atunci cine? Amărâţii de beţivi locali, care nu ştiau să citească notele de plată. O şefă de restaurant care a servit activistul şef local mult timp nu s-a ocupat să recupereze în nici un fel banii şi a ajuns la puşcărie. Bolşevicul a fost doar puţin retrogradat. Dar despre asta s-a mai scris în presa locală. Pe bătrânul bolşevic îl doare şi acum în cot.

O propagandistă bolşevică care a pupat ani în şir în c... cuplul prezidenţial, încă dinainte de epoca de aur, după 1990 s-a pocăit, cum spunea ţăranul despre cele mai mari puşlamale din sat, ajunse la bătrâneţe. S-a făcut maică la mănăstire, şi s-a şi dus, apoi, direct în iad, cred. Era şi academician în academia bolşevică rămasă intactă şi astăzi. Prin 1950 era în Costâna un cizmar, care ne făcea bocancii cu talpă din lemn, îi spuneau Bleajuţu (supranume) şi era pocăit. Mama a făcut o remarcă despre ce făcuse el în tinereţe. Sensul general al cuvântului „pocăit” atunci era că toate puşlamalele, toţi potlogarii la bătrâneţe „se pocăiau”, adică se cuminţeau. Nu avea sensul de azi, legat de sectele religioase, care atunci nici nu prea existau. Un sectant, mort până în 1950, a fost înmormântat la hotarul dintre satele Costâna şi Mihoveni, evident fără ritualul creştinesc obişnuit. Acum au mai multe case de adunare şi cimitir propriu. Mama a mers de câteva ori pe la adunările lor, se plictisea acasă, dar le-a abandonat. Nu a mers nici la biserică decât foarte rar. Dar era foarte credincioasă. Se închina seara în genunchi şi mie, fiind bătrân de-acum, nu-mi mai spunea ca în copilărie să mă închin. Se temea seara de necuratul.