Fluxul memoriei

Dintre scriitorii importanţi ai epocii, prin 1960, a trecut prin Suceava George Călinescu, cu cercetătorii de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, unde l-a plasat în 1948 academicianul lingvist Iorgu Iordan. Acesta, o unealtă a bolşevicilor, a făcut epurările triste în învăţământul superior românesc, sigur că la recomandarea Anei Pauker, dar el a scos toată floarea intelectualităţii de la catedre şi din institute de cercetare, ulterior majoritatea ajungând la puşcărie. În 1945 a făcut un denunţ public împotriva academicianului profesor Ion Petrovici, cel care i-a creat un post de filologie romanică în 1928 la Iaşi. A scris un articol în „Scânteia” lui Silviu Brucan, intitulat „Un antonescian printre noi”. Imediat autorităţile bolşevice l-au băgat la puşcărie. Între 1945-1948 Iorgu Iordan a fost ambasador la Moscova, de unde a luat pur şi simplu, după acuzele din presa vremii, nişte covoare. Oricum, astăzi, nu merită ca Institutul de Lingvistică din Bucureşti să-i poarte numele.

Şi George Călinescu, un critic „divin”, cum îl numea Eugen Barbu, s-a cam vândut comuniştilor. Aici, în regiunea de atunci, a fost la Călineştii lui Cuparencu, locul naşterii tatălui lui Eminescu. Familii Eminovici sunt şi azi în diferite localităţi, inclusiv la Sălăgeni-Dumbrăveni. Maestrul Călinescu a fost şi la Dumbrăveni şi la Ipoteşti-Botoşani. În Botoşani locuiam eu atunci, dar eram atât de necăjit că nu am auzit de venirea lui Călinescu pe acolo. Pe Călinescu îl citeam permanent, totuşi. Fiind elev la Liceul „Laurian” din Botoşani, n-am fost niciodată în acea perioadă la Ipoteşti. Ştiu că mai era casa în care s-a născut poetul, în Botoşani, în spatele bisericii Uspenia. În acel timp nu era nici o menţiune pe respectiva casă, întrucât însuşi Călinescu menţionase Ipoteştii ca loc al naşterii.

Dar, mai târziu, am stat mult timp pe la Ipoteşti, când lucram la Comitetul de cultură şi artă. La Suceava n-au venit nici Marin Preda, nici Eugen Barbu, nici Nichita Stănescu, cei trei scriitori care au biruit cu câte o carte, în cazul lui Barbu şi Preda, şi cu mai multe poezii, în cazul lui Stănescu, dogmele realismului socialist.

Nici romanele lui Călinescu, „Scrinul negru” şi „Bietul Ioanide”, nu au rezistat timpului. Poate un singur roman, de Nicolae Breban, „Animale bolnave”, mai poate fi socotit bun şi astăzi. Restul tratau, în spiritul realismului socialist, activişti buni şi răi. Partidul le permisese scriitorilor să mai critice perioada proletcultistă. O imensă maculatură, literatura din comunism. 

Venea însă, la librăria „Ciprian Porumbescu” din centru un aşa-zis poet, poet de curte bolşevică, care scria cărţi groase cât cărămizile. Ordinea o asigurau miliţienii. Sucevenii, naivi, se înghesuiau să-i cumpere balivernele.

Tovarăşul Panaitiu a aprobat decorarea peretelui dinspre actualul EOn (IRE) al Casei de Cultură, de către o echipă de specialişti în ceramică şi mozaic din Bucureşti. A fost conceput un fel de arbore al vieţii, cam cenuşiu totuşi, criticat de mulţi şi care a avut ulterior nevoie de reparaţii, dar care se păstrează şi astăzi. Păcat că această clădire nu a fost întreţinută ca un monument arhitectonic. În interior s-au făcut modificări, chiar şi în exterior, în spate, iar esplanada din faţă au distrus-o primarii din ultimii 8 ani, cu toate ţigăniile lor, recent făcându-se doar minime reparaţii. Reclamele care flutură peste faţadă sunt oribile.

Tovarăşul Ceauşescu ne-a avertizat de atâtea ori asupra racilelor capitalismului. Exact aşa scriau bolşevicii de la „Scânteia” din anii 1950 – racilele capitalismului. Şi în manualele şcolare se scria aşa: „Caragiale critica racilele regimului burghezo-moşieresc”.

Acum putem vorbi despre racilele regimului comunist. Mulţi se uită la mizerabilele blocuri construite în comunism şi oftează cu regret. Din anii 1970 se puteau face în România blocuri cu materiale moderne din occident, nu cu ţevile de metal care trebuiau sudate, cu cimentul furat pe jumătate, cu ferestrele din lemn verde etc. etc. Vor trebui demolate în 20-30 de ani.

Nimic nu va mai rămâne din comunism. Vor rămâne acele oraşe care au clădiri păstrate de sute de ani.