Fluxul memoriei

La începutul anilor 1950 propaganda bolşevică vorbea cu patos revoluţionar despre morala proletară, pe care foarte mulţi activişti n-o respectau. Potlogari încă pe atunci, includeau abaterile chiar în interiorul moralei proletare. Doar Emil Bobu a reintrodus în regiunea şi apoi judeţul Suceava morala proletară pentru activişti. Speriat la procesele CEPEX, tovarăşul Bobu tace de atunci, nu scrie cărţi, nu apare la TV, ceea ce arată totuşi că nu se victimizează penibil ca alţii. El ar fi trebuit să spună clar la proces: „Da, tovarăşi, sau domni, am crezut şi cred în comunism. Dacă am greşit, împuşcaţi-mă!” Dar e uşor să ceri aşa ceva unuia care se aştepta efectiv să fie împuşcat. De fapt nu numai el se aştepta să fie împuşcat, ci şi alţi activişti de partid şi de stat. Mulţi îşi aminteau ce-au făcut ei prin 1945-1955. Dar au scăpat cu pensiile lor şi cu banii cei mulţi, care le răsplătesc contribuţia adusă la victoria socialismului în România.

Adevărul este că România comunistă nu avea nevoie nici de armată, nici de securitate. Contribuţia lor la menţinerea comunismului a fost nulă. Singura care garanta regimul de democraţie populară era Armata Roşie, chiar dacă nici nu mai era în ţară. Venea, dacă era nevoie. Armata, cel puţin, a mai lucrat la multe obiective şi ofiţerii ei de atunci merită o pensie mai mare, chiar dacă erau cum erau. Dar cei care păzeau partidul? Ce spioni erau prinşi în România? Ceauşescu căuta spioni KGB, adică exact cei care-i asigurau funcţia şi regimul epocii lui de aur. Adevărul este că fără Armata Roşie, dacă unii bolşevici ar fi încercat să introducă comunismul ar fi ajuns la ştreang. Ţăranul român ura comunismul, adică bolşevismul sovietic. Cominterniştii trebuiau să plece să facă comunism în America. Conform doctrinei lui Marx, era cea mai potrivită ţară pentru victoria proletariatului.

Trebuie amintite şi celebrele prezidii ale şedinţelor sau altor manifestări în comunism. Exemplul suprem era mausoleul lui Lenin din Piaţa Roşie, deasupra căruia veneau în general bătrânii membri ai biroului politic al partidului comunist sovietic. Ani în şir, la 1 mai, 7 noiembrie, apoi la 9 mai, acolo urca primul Stalin până la război, în uniforma clasică de funcţionar moştenită de la regimul ţarist, după care păşeau Beria, Molotov, Kaganovici, Kirov, Malenkov etc. Aristocratul Molotov era în costum civil clasic. Mareşalii nu prea erau invitaţi la tribuna mausoleului. Stalin nu a purtat niciodată căciulă. După război se îmbrăca militar, dar uniforma era identică cu cea veche de funcţionar. Biografii lui spun că la înmormântare au folosit una dintre cele două uniforme militare de generalisim. Amândouă aveau vestoanele roase la coate. După Stalin a urmat atipicul Hruşciov, scund şi gras, îmbrăcat invariabil în haine deschise la culoare. Îl însoţeau cei care aveau să-l schimbe după 10 ani: Brejnev, Podgornîi, Suslov, şeful propagandei, Andrei Gromîko şi mareşalul Dimitri Ustinov, şi el un beţiv clasic. Brejnev, masiv şi impresionant, simboliza perfect imperiul sovietic. În timpul lui URSS ajunsese cea mai mare putere militară a lumii. În 1980, preşedintele american Reagan a lansat programul de înarmare a SUA, pentru a echilibra forţa URSS.

Bolşevicii noştri, începând cu Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, organizau în Bucureşti parade identice cu cele de la Moscova, stând şi ei gravi în tribuna oficială. La Suceava, tribuna s-a mutat după 1965 în faţa Casei de Cultură. Meşteri dulgheri şi fierari lucrau zile întregi la montarea unei schelării. Oricum, în 1966, tânărul secretar general al PCR de atunci, N. Ceauşescu, când a vizitat Suceava, a stat în faţa viitoarei Case de Cultură, ce a fost ulterior construită. Casa de Cultură a Sindicatelor s-a dat în folosinţă în 1970, an în care s-a desfiinţat vechea Casă de Cultură a oraşului, situată într-un local vizavi de Muzeul de Ştiinţe Naturale. Primul director al noii Case, o bijuterie arhitectonică în interior, a fost regretatul prof. Ioan Ignat. Sala mare, cu lambriurile de lemn, înclinate, nu are totuşi o acustică prea bună. Multe orchestre simfonice s-au plâns de asta. Sigur că la concerte simfonice Suceava nu avea public amator de muzică clasică. Cu greu se aduna un sfert de sală.

Mi-amintesc că regretatul maestru Ion Voicu, violonist celebru, prieten cu Oistrah şi Menuhin, artist al poporului, a venit cel puţin o dată la Suceava. Conaţionalii săi de la orchestra Ansamblului „Ciprian Porumbescu” au făcut un culoar viu, închinându-se la trecerea lui şi rostind în cor: „Să trăiţi, maestre!”. Marele violonist s-a simţit mai mult stânjenit, dar totuşi sala era aproape plină. Era cel mai bun interpret la vioară al „Baladei” lui Ciprian Porumbescu. Teatrele bucureştene au venit toate în turneu. Totdeauna sala era arhiplină.