Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Ceea ce se întâmplă la ora actuală între românii expuşi acerbei bătălii interpartinice, sesizabilă în campania electorală ce tocmai se desfăşoară, îmi aminteşte de epoca Războiului Rece. La vremea aceea, se crease, din alte motive decât cele de acum, însă cu consecinţe asemănătoare de clivaj, o clară antagonizare a forţelor româneşti, de o parte şi de cealaltă a Cortinei de Fier, aşa încât românitatea s-a rupt în două timp de mai multe decenii. Falii majore se observă şi astăzi, şi fiecare parte din acest conflict se simte îndreptăţită să justifice că are dreptul să genereze rupturi majore în societatea civilă datorită intereselor politice de grup. Ei bine, nu este aşa. Atât societatea politică, dar şi intelighenţia, atât cetăţenii obişnuiţi, cât şi cei desemnaţi ca fiind elite ale societăţii civile, cu toţii avem obligaţia de a milita pentru normalitate socială. Extinderea agresivităţii politice implică responsabilitatea noastră pentru alte clivaje şi poate aduce o atingere gravă respectării drepturilor omului şi respectării Constituţiei României. Aşadar, căile de urmat în campanie şi pentru care pledez sunt numai moderaţia politicului, surdină pusă politicianismului cu tobe şi surle şi respectarea principiilor democratice.
Clivajul politic de astăzi nu trebuie să ducă la pierderea sentimentului măsurii şi nici la radicalizarea acţiunilor şi discursurilor partidelor sau ale societăţii civile. Dacă ne apucăm să tragem toţi, cu furie, fiecare în partea lui, de România, ca de o pătură de campanie supusă deformaţiilor rupturale, se rupe pătura. Dar după ce se rupe aşternutul, nu-i va mai fi nimănui cald cu adevărat. Iar în astfel de împrejurări numai zonelor politice extremiste le mai poate fi cald. Transformarea discursului politic în armă de distrugere a adversarilor în loc de tehnologie a construirii de proiecte conduce de fapt la un alt tip de amorsare a conflictelor majore. Adesea, acest tip de violenţă verbală este un posibil terorism. Am văzut zilele acestea la televiziune câteva mostre de violenţă verbală la câţiva lideri politici şi nu am consimţit la ea. Ca specialist, cu peste douăzeci de ani de presă democrată la activ şi cu excelente rezultate în semiotica imaginii în mass media şi publicitate , susţin că este o greşeală majoră - faţă de principiile democratice şi faţă de însăşi economia liderului politic-, mediatizarea urletelor, a isteriilor, a paranoiei, a stimulării violenţei de grup, a argumentului politic construit în jurul cuvintelor „bătălie”, „sepuku”, „sinucidere”, „topor”. Politicul care induce violenţă ne este bun pentru România de azi, deja copleşită de hooligans din sport, cultura hard de cartiere şi cultura sado-maso-pedofilă a violenţei stradale şi familiale. Un astfel de mesaj de publicitate politică generează violenţă lipsită de discernământ, startează acţiunea violentă dar iraţională a unei uriaşe mase de manevră creată de sărăcia extremă din ţară şi girează orbirea politică a cetăţenilor. Violenţa extremă politică a mesajului publicitar de partid conţine un mesaj subliminal care este orientat împotriva alegătorului: acesta este stimulat, de ameninţarea conţinută în mesaj, să voteze conform interesului celui receptat ca fiind mai tare în represiune, iar nu conform interesului propriu valabil pentru sine, pentru familia sa şi pentru grupul său de interese reale.
Românii şi tragediile divizării interesului naţional prin violenţă politică
Ce se întâmpla cu românitatea de pretutindeni pe vremea războiului rece? În ţară, ruşii îşi desfăşurau nestânjeniţi stalinizarea României iar populaţia suferea din cauza bolşevizării şi leninismului aplicate forţat unei populaţii demoralizate, căreia i se distruseseră toate elitele şi i se furase controlul asupra propriului destin; în afara ţării, românitatea suferea de dramele exilului forţat, cu ale sale însingurări, presiuni şi umilinţe, frustrări şi tragice sfâşieri ale oamenilor împinşi la desţărare şi la asimilarea de către alte culturi dominante. Aşadar este de înţeles faptul că şi experienţa exilului a fost diferită de experienţa rămaşi în ţară. Ceea ce a urmat, a fost pentru fiinţa naţională şi pentru cultura română o distrugere fără precedent: pe de o parte, în ţară se desfăşura programul prin care Moscova a sperat întotdeauna că îşi va apropria pentru uzul propriu URSS culturile mici ale Estului între care şi cea română, iar pe de altă parte, exilul începea să se organizeze, pentru ca astfel să poată ieşi din starea de şoc şi de incapacitate de unire înregistrate după forţarea abdicării regelui. Trebuie spus, însă, că niciuna din cele două părţi ale fiinţei naţionale astfel artificial create de legi politice totalitare absurde nu a fost fericită: nici cea rămasă acasă, nici cea obligată să se exileze. Monica Lovinescu a remarcat adesea faptul că în ţară populaţia era strivită de măsurile dure de lagăr totalitar, în timp ce în exil populaţia românească suferea de dramele înstrăinării, ale trecerii barierei limbii, ale diverselor grade de marginalizare (deh, în mediile occidentale, românii reprezintă lumea a treia).
Astăzi războiul rece nu se mai dă între două fracţiuni româneşti separate politic după criteriul ideologic-propagandistic, ci între câteva fracţiuni româneşti separate aparent-politic pe criteriul economic (pare, dar nu e un paradox, ci doar strategia grupurilor mafiote de a accede la fotoliile parlamentare prin finanţarea jocului politic, iar nu de a compărea în faţa procurorilor şi a magistraţilor pentru grave fraude, comise anterior şi evitate prin slalom juridic procedural graţie complicilor din Justiţie de până astăzi). Cum legea şi Constituţia actuală, precum şi situarea României în NATO şi UE definesc şi recunosc statutul ţării noastre ca fiind unul aparţinând unei democraţii reale, suntem datori să facem apel la luciditate şi la responsabilitate asupra mesajului politic şi a strategiilor de campanie, aşa încât interesele cetăţeanului român să fie cele primordiale, nu interesele actorilor politici.
România şi corul de aplaudaci
De ce susţin că există o asemănare între acest tip de campanie electorală demarată la noi – foarte dură, nepermis de violentă deja - şi brutalitatea climatului din timpul războiului rece? Ei bine, divizarea totală realizată de un atare discurs radical este mai mult decât evidentă. Este normal ca partidele politice să aibă membri şi lideri, însă nu este normal ca membrii unei grupări politice să intre în relaţii de extremă incomunicabilitate cu restul societăţii, cu restul grupărilor politice. O societate ale cărei componente sociale nu mai comunică, ci luptă pe viaţă şi pe moarte una împotriva celeilalte, se cancerizează. Fenomenul este aidoma celui la care este supus un organism atins de un stres maxim, aşa încât propriile sale părţi şi organe sunt identificate de către sistemul său imunitar ca nişte agresori externi. În consecinţă, sistemul imunitar, care este apărarea propriului organism începe să-şi distrugă propriile părţi şi organe.
După părerea mea, violenţa discursului publicitar politic românesc actual este simptomul unei grave maladii autoimune de care suferă România în prezent. Ceea ce îi uneşte pe români astăzi este mai slab decât ceea ce îi desparte.
Capacitatea românilor de a se mai simţi uniţi de condiţia lor naţională este mai mică decât capacitatea românilor de a se simţi uniţi de un grup politic de presiune. Cine va câştiga de aici? Din păcate, nu societatea românească, ci câţiva manipulatori ai societăţii româneşti.
În următorii o sută de ani, România va deveni un cor de aplaudaci, robotizaţi de acest tip de discurs incandescent, dacă societatea nu se va trezi la timp. Dar întotdeauna există, evident, şi opţiunea unor popoare de a deveni o populaţie de fete fierbinţi.
