Mircea Radu IACOBAN

Lavinia Șandru: „teatru ieftin, de melodramă siropoasă și de fățărnicie”, Funeriu: „s-a dat cu perseverență în stambă, reușind să se facă antipatic de la primele fraze pe care le-a rostit”, Elena Lasconi „a balansat între ridicol și penibil, între grotesc și lamentabil”, Ponta: „mitoman, arogant, inconsistent din punct de vedere moral, compromis – datorită plagiatului – din punct de vedere intelectual (…) golăneală obraznică, dublată de o suficiență ce traduce o nesimțită admirație pentru propria-i persoană”, Crin Antonescu: „întruchipare a vidului absolut ce se ascunde în spatele unui discurs prețios și repetitiv”, George Simion: „o rușine națională că acest troglodit a ajuns un prezidențiabil cu șanse; el este reprezentantul acelei Românii îndobitocite de anumite televiziuni și de propagandă rudimentară” – ș.a.m.d. Sunt fraze concluzive ale discursului „Ce alegem?” datorat unui universitar ieșean pe care totdeauna îl citesc cu interes și-l respect. Un singur competitor îi pare cumva acceptabil (Nicușor), ceea ce, revăzând întreg contextul, nu poate înlătura ideea că românii n-au fost în stare să trimită la votul prezidențial nici un personaj cu adevărat reprezentativ și demn până la capăt să-i reprezinte! Privind înapoi cu înțelegere și nu cu mânie, s-ar putea să fim nevoiți a concede că, în actualul bizar context, Iohannis (deloc mai breaz!) ar merita regretat! Ne-am obișnuit să ieșim cumva la liman exclamând jemanfișist „asta e!”, matrice a românescului „se poate și-așa!” Vorba comediografului Aurel Baranga: „ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm!” Dar unde mi-s adevărații oameni de stat, cum de am ajuns să trecem în lista votanților o asemenea liotă de nulități? Avem eternă criză de valori autentice în mioritica Românie, sau modalitățile partinice de selecție și promovare au devenit exclusiv clientelare? Și cum se explică realitatea votului? Populiștii de toate culorile vântură sloganul „poporul are totdeauna dreptate” – eu aș propune mai degrabă formula mai așezată „poporul are de regulă dreptate”, fiindcă poporul l-a adus la putere pe Hitler, și tot poporul îl re-votează azi în veselie pe Putin. Și ce-i cu marota populistă „noi, poporul”? Werner Műller, profesor la Princeton, explică: „Ceea ce distinge cu adevărat un populist este afirmația că el și numai el reprezintă poporul autentic” – pretenție pe cât de aberantă, pe atât de bățos așezată pe post de axiomă în toate aparițiile publice ale așa-zișilor „suveraniști”. Ei și numai ei sunt poporul! Noi, celălalt rest al românilor, poate mai mulți, poate mai puțini, că n-are cum să ne numere nimeni, pur și simplu nu existăm, sau, și mai rău, am reprezenta „răii” nației! E-o confiscare vădită și profund ilicită de autoaritate, despre care am detaliat într-o rubrică precedentă și nu mai revin decât cu câteva accente. Care popor? Cel care-i ultimul când este chemat la urne? La ultimul turnir cu date certe (parlamentarele europene) românii au fost coada cozilor în UE, pe ultimul loc (26) la votări, în vreme ce bulgarii s-au situat pe 20, polonezii pe 17, ungurii pe 12! Au votat 92% din maltezi, 87% din suedezi, și doar 37% români literalmente interesați de soarta continentului! Reprezintă cu adevărat realitatea poporului nostru diaspora, care știe despre țară mai ales din ce-i furnizează net-ul, devenind hotărâtoare în destinele celor care trudesc acasă? Nu putem proceda ca evreii, care îngăduie ștampila „votat” doar concetățenilor aflați în patrie – ei sunt atât de răsfirați în lumea largă încât nu-i cu putință organizarea unor mii de secții de votare. Ai noștri, relativ grupați, dar fără îndoială desprinși de rosturile patriei, își capătă democratic rost egal de decizie în viața celor rămași trudnic să urnească Românica! Evident, nu se poate face nimic, din păcate, toate rămân cum sunt. În momentul de față, partidele, rău compromise, nu mai prezintă prea mult în stabilirea eșichierului voturilor (la Iași, județ cu primari 100% PSD și liberali, s-au izbutit doar 16% voturi pentru Antonescu!). Solidaritatea de partid se dizolvă zi după zi și în loc să se militeze pentru susținerea răului cel mai mic, continuă mișculațiile imunde între partide și partidulețe care zadarnic cred că mai sunt ceea ce au fost. Și cu câtă putere le-a mai rămas, nu înțeleg că-i momentul critic al solidarității depline și imediate. Ceea ce spune Turcescu este pur și simplu aberant: „Cum va fi dacă va fi președinte (Simion, n.n.), astea-s chestiuni pe care le vom putea discuta mult mai târziu”. Ce aberație! Mai târziu va fi mult prea târziu!

Și nu știu dacă, la urma urmei, românii chiar nu merită să-l aibă pe Simion președinte! Luați-vi-l! Amin.