Mircea Radu IACOBAN

Când, în anul de grație 2022, un condeier român scrie și semnează „iubesc Moscova, acolo mă simt ca acasă”, intri imediat la bănuieli: s-or găsi ceva rusofili și-n spațiul mioritic, dar chiar așa, să se expună fără fereală și la față de cortină? Mai ales acum? Cartea lui Ștefan Susai „Scrisori către Ion Druță” a apărut zilele trecute la Editura „Cartier” din Chișinău. Cu siguranță, manuscrisul va fi fost depus înainte de invadarea Ucrainei, așa că autorul ar fi avut destul răgaz să mai modifice, să mai atenueze, să-și mai cenzureze efuziunile, barem cât să nu alimenteze suspiciunea de rusofilie. Care, urmare directă a „operațiunii militare speciale” și a ororilor din Ucraina, se preschimbă repede, insidios și compromițător în acuza de putinism. S-a încăpățânat să nu schimbe un cuvânt.

Abia la pagina 129 autorul se exprimă deslușit: „Moscova aceea a mea era o țară a literaturii. Niciodată nu mi-am imaginat, când eram copil, că voi înțelege marea literatură rusă abia la Moscova (...) Într-un fel îl citești pe Bulgakov și altfel îl percepi pe Sadovaia, pe Kataev, pe Tverskaia, pe Alexei Tolstoi la Novodevicie...” Cam asta ar fi cheia rusofiliei lui Susai: adânca și respectuoasa prețuire pentru marea cultură rusă – ceea ce n-are nimic nici cu Putin, nici cu Lavrov, Șoigu & comp. Moscova îi oferă un motiv în plus: acolo viețuiește idolul său într-ale literaturii, basarabeanul nonagenar Ion Druță. Personaj interesant: dramaturg de mare forță, în proză continuator cu har al condeiului în investigarea spațiului interriveran Prut-Nistru, curajos promotor și susținător al mișcării de recucerire a identității naționale basarabene, membru de onoare al Academiei Române.

Ion Duță continuă să creadă în existența unei „limbi moldovenești” distinctă de cea română și, dacă l-am citit bine, într-o posibilă „Moldovă mare” de la Carpați la Nistru. Ceea ce i-am și reproșat, drept pentru care, într-un interviu, Druță a declarat că nu intenționează „să intre în Europa sub pălăria lui Mircea Radu Iacoban.” Așa că rămânem fiecare cu părerile și pălăriile noastre – ceea ce nu mă împiedică să-i port cuvenita și sincera stimă scriitoricească și să-i păstrez într-un raft onorant al bibliotecii cărțile cu autograf.

Înainte de 1989, am dus la Chișinău Teatrul Național din Iași cu o piesă a lui Druță, care-și sărbătorea triumfal împlinirea celor 60 de ani. Imediat după 1989,  i-am jucat două piese la Naționalul ieșean – și, fapt fără precedent, în aceeași stagiune! Probabil că relația Druță-Susai o motivează interesul amândurora pentru destinul țăranului și satului moldav, punct în care s-ar putea distinge același drag de tradiții, aceeași percepție durută și aceeași proiecție cenușie într-un viitor incert.

Ieșeanul Susai, care de ani buni străbate hai-hui satele basarabene însoțit de nelipsitul aparat foto, are alură și ținută de boxer categoria mijlocie-mare, și nu-i poți o clipă bănui tezaurul tăinuit de sensibilitate și sinceritate pe care ai surpriza să-l descoperi abia citindu-i cărțile. Locuind într-un sat tăiat în două de „râul blestemat”, a avut, în copilărie, aceeași dorință ca și Grigore Vieru: să treacă Prutul. Unul într-un sens, altul în celălalt. Doctorand la Universitatea din Bălți, publică mai mult în gazetele de la Chișinău decât în cele de la noi, este mai puțin preocupat de subtilități stilistice și de scrierea excesiv îngrijită, cât de capacitatea revelatoare și evocatoare a imaginii fotografice comentate. Să fie vorba despre o anumită „defazare” în insistența tematică, fiindcă interesul scriitoricesc pentru ruralul de dincoace și de dincolo de Prut s-a ofilit demult, dimpreună cu acela pentru subiectele recoltate din istoria națională?

Comentariile parc-ar fi legende extinse la fotografii, permițând dureroase comparații ieri-azi. Fără prea adânci trimiteri politice, fiindcă satul basarabean din arealul Prutului tinde să devină o continuare a cimitirului dintr-un cumul de pricini politice și nepolitice – numai că toate la un loc n-au cum scuza dezinteresul de azi pentru ceea ce reprezenta valoare reală într-un „a fost odată” parcă de pe altă lume.

Basarabenii pleacă unde văd cu ochii, satele se pustiesc, moderna Casă de cultură din Ciobârciu este în ruină: „E-o tragedie. Toate Casele de cultură au rolul lor, și nu sunt o invenție comunistă, cum cred mințile rătăcite și îmbibate de politică. În perioada interbelică, Dimitrie Gusti spunea că toată intelighenția satului trebuie să se strângă în jurul Casei de cultură. Acum, se strâng cu toții în gări și autogări, căutând să părăsească grabnic Moldova...” Desigur, cartea „Scrisori către Ion Druță” nu-i alcătuită din epistole reale, Susai și le imaginează, parcă așteptând un sprijin de la maestrul său Druță pentru se mai schimba câte ceva, dacă nu chiar hotărâtor, barem în mentalități, în regăsirea unor emoții uitate, comportamente, reacții și atitudini apte să salveze ceea ce se mai poate salva. E-o carte foarte puțin obișnuită. Afli din ea mult mai mult decât ai crede că se poate închide între două coperți.