Mircea Radu IACOBAN

Autor de Jurnale fiind, citesc cu interes jurnalele altora – cum ar fi „Studenție întârziată” de Eugen Munteanu (ed. „Junimea”, 2021). Sunt evocate două experiențe de perfecționare/cercetare în Germania, una la Freiburg, în 1987 și alta la Heidelbeg în 1994: „Doar privesc, admir și înregistrez, ca să povestesc mai târziu, cui?” Iaca, nouă, totdeauna atrași de ineditul unor astfel de experiențe, una ante și cealaltă postrevoluționară (nu găsesc alt termen, în pofida faptului că, în carte, nu-i nicicum acceptată ideea unei revoluții române), mai ales când autorul, preocupat mereu de comparații, vine întâi dintr-o țară sechestrată în „lagărul socialist” și apoi dintr-o Românie în sfârșit liberă, drept pentru care se modifică însuși temeiul comparațiilor și „începe să mă obsedeze ideea lipsei de autenticitate a notațiilor datorată autocenzurii”. Răstimp în care Germania nu s-a prea schimbat în esență, în vreme ce-n în țara lui mai nimic n-a rămas cum a fost. Sunt înclinat să suspectez jurnalele editate la o distanță prea mare în timp de nemărturisite intervenții ulterioare în text, ceea ce Eug. Munteanu respinge „de plano”, precizând că adaugă doar unele adnotări recent datate (2020-2021), cele scrise cândva rămânând cum au fost. De altfel, incontestabila și evidenta sinceritate deplină a Jurnalului lui Munteanu nici nu îngăduie astfel de bănuială. Nu-i singur în aventura „în țara nemțască”, ci întâlnește sumedenie de confrați universitari, pe care nu ezită să-i „picteze” in aqua forte, cu precădere pe cei trimiși în astfel de incursiuni peste hotare, lingviști ori istorici, fără a avea habar de vreo limbă străină: „Ion Caproșu îmi pare rău atins rău de «șocul occidentului», mai ales că, la fel cu Ion Nuță., nu vorbește nici o limbă străină”, „profesorul Arvinte manifestă un trac evident în discuții” ș.a. Acum profesor al Universității ieșene și laureat al Premiului Academiei Române, „studentul” freiburghez Munteanu a excelat și excelează într-un domeniu pe care unii ar fi înclinați să-l considere cumva anacronic într-o vreme a crizelor majore de tot felul (a coordonat proiectul „Monumenta linguae Dacomanorum”, este președinte-fondator al „Asociației de Hermeneutică și Filologie Biblică” din România, autor al unor dificile traduceri și al unor solide și numeroase studii în domeniu) dar care presupune erudiție solidă și trudă îndelungă pe vechi manuscrise întru luminarea filologică a unor sectoare semnificative pentru istoria culturii latinității. Detaliile privind această confrerie mai mult sau mai puțin închisă, vizibile mai întâi prin lucrări fundamentale (cum ar fi reluarea proiectului abandonat și publicarea volumului XXIV al „Bibliei de la 1688”) și apoi prin manifestările științifice de prestigiu proprii reuniunilor de profil găzduite de Universitățile de la Freiburg și Heidelberg, cu contribuția Universității ieșene „Al. I. Cuza”, sunt impresionante. Este reconfortant să vezi astfel de stăruitoare preocupări pentru „limba vechilor Cazanii”, totdeauna și mai ales acum, „inter arma”! Jurnalul, cum spuneam, prilejuiește nu puține referiri la personaje și personalități de odinioară, fără a fi ocolită prezența inhibantă a celor care au rămas de pomină pentru umilințele și piedicile puse în calea cercetătorilor ieșeni. Îi face un memorabil portret fostului secretar cu propaganda de la Iași (între altele, cel care a izbutit, apelând la sinistrul „Cabinet 2”, să interzică, la Naționalul ieșean și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, reprezentarea piesei mele „Hardughia”): Alecu Floareș „fusese, la bază, tractorist, dar își dădea aere de intelectual; era în fond, un zbir obtuz, credincios partidului (...) în zece minute ne-a făcut pe toți cu ou și oțet, că nu avem nivel ideologic corespunzător, că nu participăm efectiv la eforturile revoluționare ale poporului sub conducerea...” etc. etc. Într-o anexă este publicată o „scrisoare deschisă către un fost ofițer de Securitate”, „cetățeanul Rusu”, șeful de la pașapoarte, cel care, după o interminabilă serie de tracasări și umilințe, l-a anunțat acasă, mieros și repectuos, pe Domnul Munteanu (evident, după decembrie 1989), că „vi s-a aprobat cererea de pașaport.” Altfel, Jurnalul se preocupă de bogata și consistenta viață științifică a Seminarului german, dar și de mărunte întâmplări lumești, ajungând până la detalierea critică și amănunțită a tuturor meniurilor zilei. Mai întâi cele de la cantinele-restaurant ale Universităților, unde se mai întâmplau scene de tipul „În farfuria mea erau șase găluște, pe când ceilalți primeau câte șapte, iar cei mai frumușei câte nouă. Păcat al pântecului, combinat cu cel al trufiei și cu cel al pizmuirii aproapelui.” Apoi, cinele de „acasă”, din belșug așezonate pe specific național cu ceapă și, totdeauna, usturoi, ceea ce, probabil, aducea o inedită boare balcanică în asepticul Seminar nemțesc. Dacă bine cunoscutul scriitor David Lodge zugrăvește realități similare cu detașare și cu fină ironie englezească, Eugen Munteanu o face mai direct și mai tranșant, cu deplină implicare și când e vorba de bine, și când de rău. O lume despre care prea multe nu știam și care realmente trăiește în filele unei cărți ce merită citită.