Mircea Radu IACOBAN

Ne ustură ochii de cât i-am ținut ațintiți către drama Ucrainei și ne-a secat izvorul celor mai dure cuvinte de ocară în stare să condamne cât și cum s-ar cuveni omului ce a adus planeta în pragul prăpastiei – Vladimir Vladimirovici Putin. Un singur om! Ca și în 1939! Se va spune că nu-i deloc singur, că are sumedenie de acoliți, nația îl iubește și voturile or să curgă mereu în favoarea lui. Eroare: ia să vedeți, indiferent de rezultatele invadării Ucrainei, cum în două-trei săptămâni șobolanii încep să părăsească corabia! În construcția știrbă a lumii noastre se pare că lipsește atât supapa de siguranță care să prevină acumulările ilicite și profund imorale de putere nestăvilită, cât și mijloacele de intervenție coercitivă decisivă și imediată. În situația în care ONU a devenit un organism decorativ și inutil cu Rusia și China având etern drept de veto, Uniunea Europeană este lipsită de putere militară, iar deciziile majore sunt luate de marii actanți în funcție nu de principii, ci de cum susură prin conducte gazul și petrolul, fiecare având grijă de propria ogradă și de propriul interes, greu de crezut că ordinea mondială are cum să se păzească de ivirea unor excrescențele tumorale pe fața și destinele Europei gen Putin. În momentul de față, Țarul și ai săi trebuie să se gândească la apărarea pielii proprii, fiindcă există și eventualitatea acuzei de genocid și spectrul unui alt Nürenberg. Motiv pentru care nu pot fi excluse extrem de primejdioase gesturi disperate! Numai că mai lesne a fost de luat Berlinul decât Kievul, fiindcă Armata Roșie întâi a distrus total capitala Germaniei și abia după aceea au cucerit-o pas cu pas – ceea ce Putin, dezavantajat în gherila urbană, n-are cum s-o facă, fiindcă ar însemna să pună armamentul greu pe civili. Adicătelea, să-i elibereze și să-i fericească pe ucraineni… ucigându-i! Înfoierea lui Putin s-a produs treptat și în ochii lumii nepăsătoare, de-a lungul ultimilor 20-30 de ani. Se pare că după euforia unor înălțătoare momente de referință și de răsunet, pare-se istovitoare, în istoria omenirii se rânduiesc câteva decenii de derută și de contraperformanță. În ce-i privește pe români, pot fi astfel categorisite și evenimentele de după marea Unire din 1918, și cele ce au urmat anului revoluționar 1989. Întrucât s-ar zice că-s scrise azi, reproduc, în cele ce urmează, fragmente dintr-un patetic articol scris de Mircea Eliade în perspectiva împlinirii a 20 de ani de la marea unire:„Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje.Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata noastră ţară (...) elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.” (n.m.: în 2022 izbucnește războiul la un pas de noi, și ne-am găsit să facem mitinguri de protest la nu mai știu prea bine ce… altceva!) „Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (...) ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface […]Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi și naşi...” Articolul din care am citat parţial, publicat în „Vremea” nr. 505, a apărut în septembrie 1937. Eliade se afla în perioada sa de susţinere a unei ideologii pe care, mai târziu, avea s-o renege. Poate tocmai de aceea textul se cuvine re-parcurs de la înălţimea înţelegerii de acum, întrucât avertizează, fie şi cu patetism exagerat, asupra nefericitei eventualităţi a radicalizării reacţiilor în faţa unor realităţi de oarece similaritate, indiferent de culoarea politică generatoare. Şi, în altă ordine de idei, contribuie consistent la şubrezirea unui mit: mult-prea-lăudatul model interbelic al „democraţiei exemplare”.