Mircea Radu IACOBAN

Sigur că, sufletește, nu  putem fi decât alături de ucraineni în confruntarea surdă cu Rusia  lui  Putin: a vedea granițe europene amenințate și flacăra unui  război de cotropire întreținută cu tancul în  anul de grație 2022 pare de-a dreptul ireal – numai  că, din păcate, nu-i. Românii, mai ales moldovenii, au trăit experiența atâtor ocupații rusești încât, oricare ar fi pricina, se situează instinctiv de partea celor oropsiți, dorindu-le ieșire  onorabilă din această înfruntare profund inegală și evident imorală. Indiferent cum ar evolua situația, rămânem alături de ucraineni, numai  că, de-ar fi  să stăm oricât de strâmb, încercând a judeca drept, prea multe motive de a-i iubi n-am avea. Dimpotrivă chiar. Mie mi se par  chiar mai  naționaliști și mai intoleranți decât rușii. Politica lor față de naționalități în general, și față de românii din Ucraina în special este un regretabil model de asuprire statală și  de asimilare forțată. Și-au dorit și în 1918 și în 1945 anexarea teritoriul românesc Basarabia, țel lăsat în adormire până la ivirea vreunui moment considerat favorabil. În războiul de la Nistru, au luptat împotriva moldovenilor și, constant, mai abitir decât Rusia, au căutat să pună cu orice prilej bețe în roate unirii Basarabiei cu Țara Mamă. Până prin 1990, Republica Sovietică Socialistă Moldova a fost condusă în covârșitoare măsură de ucraineni. Ne-am judecat la Haga, pentru platforma continentală a Mării  Negre; am obținut ceea ce ni  se cuvenea, dar să nu uităm că partea cea mai  mare a Maramureșului istoric, parte din Bucovina, Insula Șerpilor, Bugeacul, se află, fără logică justificare, între granițele Ucrainei. Aș adăuga două pricini care mă afectează cu precădere; într-una dintre ele, din păcate, Ucraina împarte vinovăția cu România. Casa lui Aron Pumnul de la Cernăuți, în care, între altele, a locuit Eminescu, a fost eliberată în urmă cu  un sfert de veac, urmând a deveni Muzeu. Clădirea, construită în stil moldovenesc acum 200 de ani, trebuia reparată, sarcină ce n-avea cum să și-o asume Societatea pentru cultura și  literatura română în Bucovina. Noi nu  ne-am implicat, ucrainenii nici atât. Și n-ar fi  vorba doar despre personalitatea enciclopedică a lui „Arune” Pumnul, ci și una dintre puținele locuințe (era să scriu locații!) certe ce l-au găzduit pe poetul nostru național. La Iași ar fi  trei  adrese: prima, printre casele  lui Vasile Pogor, nu mai  există, fizic, de mult, a doua, Bojdeuca lui Creangă, a prilejuit mai  degrabă găzduiri temporare decât ceea ce s-ar numi  locuință, celei de a treia, în curtea bisericii Trei  Ierarhi, nu  i se poate stabili cu exactitate locul. La București  e și mai  și. Casa în care a locuit pe str. Speranței nr. 4, și unde l-a vizitat Creangă, există, dar n-are nici  un  însemn care să-l evoce, ori barem să-l menționeze, pe fostul locatar. Odată cu  sistematizarea din 1891, casa din curtea bisericii Caimata a fost și ea dărâmată, dimpreună cu biserica. Nu mai există nici casa de pe str. Mercur nr. 1 (azi, Arthur Verona), după cum au dispărut și cele de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victorie), str. Șipotului Fântânilor și str. Biserica Enei nr. 1, ori casa lui  Slavici din Piața Amzei. Printr-o intervenție energică a Uniunii  Scriitorilor, părea a fi fost salvată  de la demolare casa de pe str. Buzești nr. 5, unde Eminescu a locuit împreună cu Veronica Micle, numai  că, până la urmă, în 2010, a dărâmat-o primarul Oprescu! Am văzut, pe alte meridiane, case-muzeu în care cutare personalitate… a dormit o noapte, ba chiar și un han la care, după cum scrie pe placa de marmură, nu mai știu ce viteaz și-a schimbat calul… Cu atât mai mult s-ar cuveni legitim instalată în circuitul muzeistic casa ce l-a găzduit pe școlerul lui „Arune” Pumnul, Mihai Eminovici! În România nu s-au  găsit banii trebuincioși (cam două-trei pensii  speciale), ucrainenii  nici  nu  i-au căutat, dar, final fericit: un om de afaceri român, cel care a cumpărat și donat  Academiei  manuscrisele  lui Cioran, George Brăiloiu, a preluat toate cheltuielile refacerii  capitale, și, începând cu  anul viitor, casa lui Aron Pumnul  va putea găzdui un Muzeu Eminescu. „Nu  am o  relație specială cu Cernăuții, este o relație pe care noi toți  o avem cu Eminescu” – bravo, Brăiloiu! În fine, mai adaug un reproș: la Cernăuți și-a sfârșit zilele sora lui Eminescu, Aglae. O femeie plină de talente: dădea concerte de pian, organiza și juca în spectacole teatrale unde sufleor era Mihai și a remarcat-o Maiorescu – asta pe vremea în care, înainte de Cernăuți, a locuit la Suceava, împreună cu  soțul ei, revizorul școlar Ioan Drogli, dar și mai apoi, în capitala de atunci a Bucovinei, unde a militat pentru înființarea unui  teatru  românesc. Rămasă văduvă și lipsită de mijloace, s-a măritat cu un „von” austriac mult mai vârstnic și s-a mutat la Cernăuți, unde a murit în 1900 și a fost înmormântată în cavoul aristocraticului ei soț. Să vezi și să  nu crezi: mai târziu, Primăria a golit cavoul (probabil nu mai avea cine plăti  taxele la cimitir) și l-a vândut unui potentat local, osemintele Aglaei fiind scoase din Cimitirul central și îngropate undeva, pare-se pe la Horecea! Le mai  poate da cineva de urmă? Doar a fost sora lui Eminescu…