Mircea Radu IACOBAN

Am admirat de curând – ori la tv, ori pe internet, că astea rămân izvoarele izvoarelor noastre în materie de cunoaştere şi de înţelegere (asistată) a vieţii – o clasă de elevi contemplând, after school, nemaivăzutul spectacol al mulgerii unei vaci. Biata Joiana nu pricepea în ruptul coarnelor cum de a ajuns în centrul atenţiei şi, apărându-se de muşte, mai plesnea cu coada câte un reflector tv. Onor publicul părea cufundat în uimire, adevărata reprezentaţie constituind-o expresia feţelor şi înalta frecvenţă a exclamaţiilor la fiecare ţâşnire a firicelului de lapte din ţâţa atent şi grijuliu dezinfectată. De ani buni, şcolerii total orăşenizaţi moaie cornul în laptele dejunului ritual, însă pentru prima dată luau cunoştinţă de realitatea „procesului tehnologic”. Care, judecând după ceea ce fără vorbe spuneau chipurile, dincolo de inedit şi interesant, îl găseau şi dezagreabil. Fetele cam strâmbau din nas, lăsând impresia că vor continua să acorde credit total laptelui praf – mai ales după ce vedeta grajdului a slobozit şi-o balegă agasant aromitoare (senzaţie total nouă, câtă vreme încă nu s-a inventat internetul olfactiv).

Nu le-a mai spus nimeni că şi laptele praf tot dintr-o ţâţă s-a prelins cândva; oricum, cu statut de breaking news, cadrele cu pricina au devenit „virale” pe internet. Aceiaşi copii, sau colegi de generaţie, la întrebarea din extemporal „ce oraşe româneşti ştiţi?” au scris „Bucureshti”, „Iashi”, „Constantza”, „Timishoara”, translând ortografia ştirbă a internetului în noua şi biruitoare gramatică a vremilor noi. Nu chiar ei, desigur, dar tot emuli ai netului, au ornat lucrările scrise la simularea bacului cu splendide perle logice de calibrul „O pădure virgină este o pădure în care mâna omului n-a pus niciodată piciorul”. Sau: „În timpul războiului secular care a durat 30 de ani”, „Nilul este un fluviu rămas de pe vremea faraonilor”, „Animalele sălbatice trăiesc în pădurea zoologică”, „Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris”, „Dintre cele cinci scrisori, prima este Scrisoarea III-a, în care se desfăşoară bătălia de la Rovinari” etc., etc.

Fără îndoială că şi în generaţia mea (faptul că, în copilărie, am şi păscut vaca, n-aş crede că-mi furnizează vreun ascendent!) în toate şcolile şi mai în toate clasele aflai câte un Bulă în stare să trântească prostii de-ngheţau apele. Îmi place să cred că nu chiar aşa de gogonate, da-i impresie falsă, fiindcă presa noastră, atâta şi cum era, le tăinuia, combătând cu stricteţe sub lozinca „avem un tineret minunat!” N-o fi mulsul vacii indicatorul-etalon în stare să reveleze nivelul cultural al unei generaţii cu atâtea batalioane de olimpici şi remarcabil exod de creiere. Poate, însă, exprima şubrezirea relaţiei cu realul nemijlocit, cu viaţa autentică, stabilirea într-o lume paralelă, aseptică, bactericidă, în exces electronizată şi fatal artificioasă, în care, vorba lui Pleşu, „laptopul pare să fie mamă, tată, prieten, şi probabil iubită (…) găsind atât de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit. Impostura e, de aceea, pagina subiacentă a culturii pe internet.”

Un expert NASA (dar ce-o fi însemnând asta, fiindcă la NASA sunt mii de experţi îngust şi înalt specializaţi, cu precădere în domenii strict tehnice?) apreciază că ar fi mai periculos decât fenomenul încălzirii globale, acela al… tâmpirii globale: „curba graficului care monitorizează tâmpenia planetei a început să urce brusc în ultimii ani, pe măsură ce tot mai mulţi pământeni fac abuz de televizor şi calculator. Unele zone sunt mai predispuse la tâmpire decât altele; în Europa de Est efectele se văd deja cu ochiul liber”. Nu ni se spune care-s parametrii apţi să conducă la o comensurare credibilă, dar pe undeva, parţial, se cuvine luată în seamă, câtă vreme e limpede că internetul, imens câştig pentru omenire, a cărui utilitate n-o contestă nimeni, devine primejdie şi teroare în acelaşi timp: a înlocuit lectura cărţii cu ersatz-ul rezumatului pe net, a inventat comunicarea eviscerată de sentiment a Facebook-ului şi LinkedIn-ului, a pus în locul efortului intelectual pretins de tezaurizarea cunoştinţelor slugărnicia Google-ului şi a instaurat realitatea configurată de taste.

Din nou Pleşu: „ele au introdus în metabolismul culturii un coeficient de facilitate care presupune, e drept, acces prompt, dar şi lene mentală, pasivitate, impostură”. Alte voci, tot de la NASA, combat în celălalt sens: omenirea ar fi, datorită netului, din ce în ce mai inteligentă – în pofida faptului că „legea conservării inteligenţei” porneşte de la ideea unei valori etern constante, indiferent de cantitatea de informaţii pe care omenirea le-ar deţine la un moment dat. Rândurile de mai sus s-ar dori o pledoarie pentru readucerea cărţii pe piedestalul cel merită. Inutilă de altfel, mai tentantă rămânând, deocamdată, vânătoarea de pokemoni.