Amintiri din Comunism

Dar, în 1950, nici nu se punea problema sectelor religioase, mai ales în oraşe. În Costâna primul tânăr pocăit a venit după ce a lucrat câţiva ani în Cehoslovacia, prin 1950. Şi-a adus şi nevasta, tot pocăită. Nu i-a spus, cred, nimeni nimic. Făcuse războiul. Unchiul meu Gheorghe, care a fost şi el la război şi în Cehoslovacia, nu s-a pocăit. Era analfabet, nu putea citi din Biblie. El s-a dus să lucreze câtva timp la Salva-Vişeu, la construirea acelei porţiuni de cale ferată. Erau acolo cei mai falnici şi viteji tineri ai patriei. Au fost cântaţi în poezii, s-au scris şi romane, „Scânteia“ dădea zilnic imagini de la locurile lor de muncă. Elanul revoluţionar era în floare. Unchiul meu a lucrat apoi mulţi ani la Hunedoara şi apoi a venit colhozul. Nu a dus-o rău. Şi-a făcut o frumoasă gospodărie, a băut permanent ţuică şi acum, la peste 87 de ani, singurul medicament care-l ţine în viaţă e tot ţuica.

Să aprofundez, totuşi, procesul transformării mele în om nou, constructor conştient şi devotat al socialismului şi comunismului. La construirea socialismului am contribuit şi eu, ca toţi oamenii muncii, dar la comunism n-am ajuns. Nici nu ştiu dacă se ajungea până prin 2050, în condiţii normale, adică dacă nu se destrăma Uniunea Sovietică, iar Armata Roşie nu era trimisă din Germania de un Elţîn beat. Mitterand şi doamna Thatcher s-au opus iniţial, după cum se ştie, reunificării Germaniei. Şi totuşi, teza fundamentală a comunismului, „fiecăruia după nevoi, de la fiecare după capacităţi“ era ambiguă. În esenţă, trebuie să fie un fel de rai, fiecare lucrând cât credea de cuviinţă, iar societatea dându-i cât avea nevoie. Dar dacă unul avea nevoi prea mari şi nu se ducea la muncă? Era exclus. În comunism trăiau oameni noi, un fel de heruvimi-serafimi religioşi, care normal ar fi trebuit să sufere nişte mutaţii genetice. Poate că experienţele preşedintelui Ceauşescu cu hrana planificată ştiinţific, cu frigul şi celelalte urmăreau tocmai un fel de şoc fizic şi psihic pentru o mutaţie genetică care să transforme românul nostru cam beţiv, mâncău şi uneori leneş în om nou. În fond, în procesul darwinist de transformare a maimuţei în om nou, frigul, foamea şi alte privaţiuni au dus la evoluţia speciei până în epoca de aur. Asta se dorea în comunism, om nou. De la Marx citire? De la Lenin? Tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu prea mai vorbea de teza fundamentală a comunismului. Era intrat în rândul marilor dascăli care au dezvoltat marxismul. Marx a spus că vor dispărea partidul şi statul, iar genialul nostru cârmaci a spus nu, indignat. Încă mult timp în comunism partidul şi statul vor avea un rol crucial în conducerea societăţii. Cum să dispară partidul? Marx sau Lenin erau oare nebuni? Chiar, cum să dispară partidul comunist? Şi totuşi Marx a avut dreptate, partidul a dispărut puţin, doar formal, intrând în noul capitalism. În fond, noul capitalism de la noi este o fază obiectivă a evoluţiei spre comunism. De la fiecare cât poate, fiecăruia după nevoi. Am crezut eu în aceste idei? Nu, precum tovarăşul Ceauşescu. Nu putea dispare partidul atâta timp cât exista Armata Roşie. Occidentul capitalist a avut un mare frison când uriaşe avioane Antonov au paraşutat tancuri cu tot cu echipaj direct pe aeroportul din Praga, în 1968. Aşa ceva nu avea NATO. Cum au coborât tancurile de 60 de tone? Cu paraşute. A fost vorba de câteva ore. Războiul de câteva ore. În 1967, cu un an înainte, a avut loc războiul de şase zile dintre Israel şi vecinii arabi. Şi acesta un război-record. Dar Armata Roşie avea atunci cam zece milioane de soldaţi şi ofiţeri, 40.000 de tancuri în Europa răsăriteană, plus celelalte. În al Doilea Război Mondial au fost cu totul, pe toate fronturile, 40.000 de tancuri.

Şi totuşi, de ce oare a fost obsedat Ceauşescu de viitorul scumpei noastre patrii? Bolintineanu spunea în vers cu 150 de ani în urmă: „Viitor de aur ţara noastră are...“ Şi a avut, epoca de aur sau epoca Nicolae Ceauşescu. Ceasul rău, vorba mamei. A avut un ceas rău când i-a intrat în cap secretarului general că trebuie să facă totul în prezent pentru viitorul de aur al poporului. În prezent trebuiau sacrificii şi multă muncă. Cămătarii imperialişti de la care se împrumutase neinspirat nu se gândeau la viitorul poporului român. Îl jefuiau pur şi simplu cu dobânzile lor. Dar genialul conducător nu s-a speriat. A vândut totul pentru a plăti (enormă greşeală), dar a pregătit şi viitorul urmaşilor săi, fiilor bravului nostru popor. I-a pus pe români să facă metrou, blocuri, canale, fabrici şi uzine, bulevardul „Victoria socialismului“ şi Casa Poporului. Şi cine a venit în Casa Poporului după 1989? Nişte mârlani, ar fi spus Paul Everac. Nişte ţărani, ar fi spus Dinu Săraru, bolşevic ateu, dar fondator şi dizolvator al băncii tuturor religiilor. Dramaturgul Paul Everac a dat de altfel, prin anii 1990, definiţia nuanţată a mârlanului. În tinereţe era contabil la un sovhoz la Mălini.

Ioan Pînzar