Mircea Radu IACOBAN

Octogenarul Ion Brad îmi trimite „noi exerciţii de melancolie şi tristeţi” – cartea ”Cocoarele, în ultimul lor zbor” (Ed. Tracus Arte, 2015). La 87 de ani, clujeano-bucureşteanul Ion Brad mărturiseşte că acum aude „cocoarele plecând, nu când se-ntorc, ca altădată”, în candelă, „a treia vârstă îşi pâlpâie singurătatea” şi „un negru trandafir i-arată ghimpii”. Îndură cu resemnare senectutea („Chiar şi umbra vestejeşte târâind cu ea bătrânul”), amintindu-şi întrebător („Obez? Cardiopatic? Ischemic?”) şi resemnat de atletul ce fusese odinioară. Nu-i, însă, cartea „Cuvântului ultim – piatră funerară”, chiar dacă-i copios nutrită din „sic transit”; mai degrabă e-o interogaţie reverberată pe tema „Cum va fi când n-oi mai fi?”, presărată din belşug cu „polen de cărţi” şi cugetări pieptişe menite să-i valideze condiţia de „paznic bătrân la tinere primejdii”.

Cei ce nu-l cunosc pe Ion Brad ar putea trece cu grăbire peste monostihul „Întrebare insistentă: chiar vrei să mori fără duşmani?”, nebănuind că rezumă o conduită şi îndreptăţeşte o constatare puţin obişnuită: autorul a lăsat totdeauna şi pretutindeni „loc de bună ziua”, drept pentru care în tabăra duşmanilor nu-i poate alinia decât pe cei deprinşi să judece mustrător funcţia în sine, nu şi prestaţia celui ce o poate onora (sau nu) în vremuri tulburi şi potrivnice. Redactor de reviste, secretar al Uniunii Scriitorilor, după stagiul la Filiala Cluj, vicepreşedinte al fostului CSCA, Ambasador al României în Grecia (1973-1982), director al Teatrului „Nottara” – pare greu de trecut prin astfel de responsabilităţi în „epoca de aur” fără să trezeşti resentimente şi să colectezi inamiciţii! I-a lipsit sârgul politicianist descalificant; şi-a scris cărţile de poezie (19 de toate) înfruntând „francheţea şi iezuitismul ce se bat în mine ca berbecii”, convins fiind că „Fiinţa noastră cea adâncă (este) dulcea limbă românească” desluşită din „aburul cărţilor străvechi”. Faptul că şi-a rostuit o poezie fericit apreciată dimpreună cu semnatarul ei o dovedesc spusele lui Lucian Blaga, cel ce-şi declara „bucuria nespus de rară de a fi întâlnit, uniţi în aceeaşi fiinţă, un poet şi un om”. G. Călinescu îl trece în familia „poeţilor adevăraţi ce deţin acea copilărie cu care uimesc şi produc, ca şi muzicienii, sentimentul inefabilului”, iar Şerban Cioculescu pune punctul pe i: „Patriotismul rămâne steaua de orientare a cântăreţului”.

Ce noutăţi aduce această a 20-a carte de poezie? Nu puţine. În subtitlu, volumul poartă precizarea „poeme într-un vers”. Ion Pillat, marele maestru al monostihului, îl definea ca „un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”, decodându-l: „Un singur vers e scris, celelalte rămân sugerate”. Din punctul de vedere strict al construcţiei, unele dintre stihurile creditate în carte cu son şi făptură de poem într-un vers aparţin mai degrabă aforismului, acel „enunţ concis, expresiv şi memorabil, conţinând o cugetare sau un gând adânc”, altele chiar şi haikuului, prin însumarea celor 17 silabe obligatorii şi prin răspunsul, obligatoriu şi el, la întrebările unde/cine/când.

Pe de altă parte, poemul într-un vers s-ar cuveni să poarte un titlu. Renunţând la titrare, poetul aduce monostihul într-o zonă mai puţin convenţională şi încorsetată, cea a aforisticii. Pe de altă parte, mişcarea inversă, o anume cadenţare conferind versului muzicalitate, îl ridică în rang, apropiindu-l de poezie – fie ea şi-ntr-un singur vers. Cu sau fără încadrare strictă în rigorile speciei, un stih îl percepi drept poem într-un vers („Peste peşti şi peste păsări, Doamne, în zadar puterea!”) datorită şi ritmului, muzicalităţii enunţului, în vreme ce altele (cum ar fi „Cel mai bătrân dintre stejari, la Blaj era închinat lui Iancu”) rămâne cu statutul nu mai puţin onorant de cugetare; în fine, când se izbuteşte exprimarea adevărului „concis, expresiv şi memorabil”, ne aflăm, cred, în faţa „zicerii” şi aforismului („Râsul e molipsitor, numai plânsu-i ca de piatră”). Fie sau nu poeme într-un vers rotunjite după toate regulile, monostihurile lui Ion Brad, rod al distilării experienţei unei vieţi deloc „leneşă şi lină”, totdeauna străbătută de irizările ardelene ale unui patriotism de profunzime („Ardealuri sunt multe, doar unul, cât o mie”) readuc în actualitate „diagnosticul” din 1981 al criticului clujean Mircea Zaciu: „contemplaţie senină a lumii, certitudine a tradiţiei, confruntare cu miturile, nostalgie a originilor şi melos elegiac”. Iar cea mai bună încheiere ar constitui-o chiar un aforism din carte: „Unde-i talent, nu-i bătrâneţe şi nici boală”.