Mircea Radu IACOBAN

Simt răsuflarea concurenţei în ceafă! A apărut un „Jurnal” ieşean care acoperă jumătate din perioada ce am investigat-o în cartea „Trăim o singură dată – Jurnal 2004-2014”. Îl semnează Florin Cântec, precizând pe copertă: 2009-2014. De unde se vede că viaţa spirituală a Iaşiului, rodnică şi spectaculoasă, poate fi examinată din felurite perspective, fără ca rezultatele incursiunilor întreprinse să se „înghiontească” ireconciliabil. Surprinzător sau nu, opiniile în chestiunile esenţiale şi de fond adeseori converg, cu precădere atunci când este vorba de faptul cultural autentic, de personalităţi şi de evenimente benefice pentru spiritualitatea ieşeană – şi asta în pofida diferenţelor uşor de intuit între simpatiile politice ale celor doi autori.

Florin Cântec, eseist şi istoric al culturii, s-a născut la Suceava, a studiat la Universitatea din Iaşi, în Franţa şi în Danemarca. În CV are trecute şi calităţile de visiting scholar la New York, visiting professor la Chicago şi profesor asociat la Universitatea „Al. Ioan Cuza”. Doctor în istorie, membru al Uniunii Scriitorilor, autor al câtorva cărţi bine primite şi de recenzenţi, şi de cititori, Florin Cântec este directorul Filialei Iaşi a Arhivelor Naţionale. Să mai notăm că tatăl lui a condus, între 1961-1974, cotidienele de la Suceava („Zori Noi”) şi Botoşani („Clopotul”). Cartea cu pricina se intitulează „Jurnal ad-hoc”, constituindu-se într-o „schiţă subiectivă asupra istoriei recente trăită de autor” şi reprezentând „fragmente dintr-un discurs cultural şi politic mai amplu, care mă preocupă.” Argument: „Lumea (post)modernă în care trăim şi-a pierdut inocenţa, iar discursul tăios şi implacabil al Real Politik-ului, depersonalizat, a căpătat din nou consistenţă şi apăsătoare actualitate.” Nu-i, propriu-zis, un „Jurnal”, ci o selecţie şi o reordonare a articolelor publicate în presa vremii. Se pare că autorul s-a ferit să opereze corecturi şi „nuanţări” ulterioare, cum păgubos se mai întâmplă, ci a lăsat textele aşa cum le-a gândit şi simţit atunci. Chiar am căutat să verific, cu o curiozitate cârcotaşă: da, aşa fiind scrise, aşa au rămas. Ceea ce conferă greutate şi autenticitate mărturiei, dar poate trezi reacţii resentimentare, fiindcă imaginea din oglinda întoarsă mai niciodată nu bucură.

„Scepticul de serviciu” îşi asumă riscul. O face când comentează (mai frecvent în prima parte a cărţii) acid şi avizat evenimentul politic local, dar mai ales pe cel de rezonanţă naţională, schiţând portrete cu tuşe hotărâte, ce-şi mai păstrează, după atâţia ani, actualitatea. Iată (fragment): „Contrar unei bune părţi a opiniei publice, eu nu o subestimez deloc pe Doamna Udrea. Domnia sa este mai mult decât pare – o blondă sulfuroasă la care bizonul electoral grohăie pofticios. Ascensiunea ei rapidă în vârful piramidei, dexteritatea cu care a folosit eficient trambulinele la îndemână (conjugale, profesionale, politice), stăpânirea de sine (...) precum şi rolul de declanşator al unor crize comandate de la Cotroceni o fac demnă de interes pentru un analist”. Diagnosticul a fost pus în 2009 şi, în ţara eternelor răfuieli politice, încă rămâne valabil.

Ca, de altfel, şi portretul lui Băsescu (pag. 262), dar şi concluzionările cu caracter general: „Fiecare echipă politică ce a pus, succesiv, mâna pe activele statului nu a urmărit decât satisfacerea clientelei proprii şi a devalizat iresponsabil patrimoniul industrial, vândut pe nimic pentru fier vechi şi terenuri”. Nu-i tocmai profitabil să te întâlneşti în percepţii şi reacţii cu... concurenţa, dar cam aşa se întâmplă când vine vorba despre minunea concertelor „Voces”, despre „seniorii” trecuţi în Parnas, despre tinerii ce vor să se impună poate prea agresiv (cândva, aşa făceam şi noi...), despre monumente şi restaurări, despre alb şi negru în colorata producţie cinematografică tânără, despre evoluţia scenelor ieşene, despre virtuţi şi metehne, pictură şi pictori, cenacluri, reviste, orizonturi moldave şi perspective europene. Rămâne ca timpul să valideze viziunile nuanţat diferite ce le avem în legătură nu atât cu semnificaţia unor evenimente, cât a prestaţiei unor persoane implicate în jocul politic.

Fiind mai tânăr, Florin Cântec este mai tranşant şi mai vehement. Are de partea lui talentul, o cultură politică şi a profesiei de invidiat, o experienţă internaţională aşijderea şi un echilibru ce-i îngăduie mai totdeauna abordarea fără „ira et studio”. Scrie într-o română literară impecabilă, ba are şi charisma făr-de care nu-i uşor să răzbaţi. Nu mai este de mult o promisiune, ci pare a personaliza însuşi tipul cercetătorului cult şi inteligent ce anunţă vârsta cea nouă a intelectualului român dezinhibat. Salut concurenţa!