Mircea Radu IACOBAN

Acelaşi personaj, Ştefan Cuciureanu, este evocat în două cărţi apărute aproape concomitent la aceeaşi editură, „Timpul”: „Un hidalgo întârziat”, de Vasile Diacon, şi „Contribuţii la istoria Convorbirilor Literare”, de Nicolae Scurtu. Prima este o monografie-model, cum puţine am întâlnit în istoriografia ultimului deceniu, a doua găzduieşte, în capitolul inaugural, scrisorile adresate de profesorul ieşean lui I.E. Torouţiu, directorul revistei „Convorbiri Literare” în anii celui de al Doilea Război Mondial. Am fost studentul italienistului şi romanistului Şt. Cuciureanu şi dacă multe dintre amintirile privind foştii profesori s-au înnegurat ori chiar s-au şters de tot, în ce-l priveşte au rămas neatinse. Probabil fiindcă-l simţeam foarte aproape de noi, că îi intuiam erudiţia, iar măruntele lui patimi lumeşti, de la cultivarea insistentă a zeului Bachus până la pescuirea caraşilor în cine ştie ce baltă uitată, îl umanizau, scoţându-l din galeria osificată a universitarilor cu morgă şi ştaif. Să nu uităm că publicase şi două volume de poezie! Nu ne apăsa teroarea notei, am dat examene şi pe malul Ciricului, şi la grădina-restaurant a Casei Universitarilor, ceea ce n-a însemnat vreodată renunţarea la rigoare şi seriozitate, ci doar tentative de ieşire din rutină! Fiu de ţăran sărac din cea mai săracă zonă a Moldovei (taică-său era groparul satului...), a ajuns, după mari strădanii şi privaţiuni, bursier la Şcoala Română din Roma.

Iată cum, mai târziu, îl vede pe Cuciureanu prof. Traian Diaconescu: „O figură emblematică a vieţii universitare din Alma Mater Iassiensis şi un reprezentant de marcă al geniului bucovinean care, biruind toate privaţiunile vieţii, a devenit un simbol al aristocraţiei intelectuale ţărăneşti” – impecabilă caracterizare, susţinută şi de biografia, şi de opera reputatului italienist. Va trebui să stărui, acum şi aici, din nefericire, asupra unei acuze (la prima vedere) întemeiată, în stare nu numai să arunce o umbră asupra biografiei autorului, ci şi, cum se obişnuieşte la noi, să treacă între paranteze o operă de certă singularitate în cultura românilor. Spre lauda lui, Vasile Diacon nu evită să publice (e mai bine aşa!), în „Anexe”, documentele din 1956 ce atestă raporturile lui Cuciureanu cu Securitatea. Profesorul, cu un doctorat la Universitatea din Roma, a fost recrutat ca agent în 1953, primind numele conspirativ Gheorghe Andrei. E-o informaţie care pur şi simplu năuceşte, cum năucitoare (pentru cei care l-au cunoscut) a fost şi revelaţia turnătoriilor practicate de Aurel Leon. Numai că aici intervine o disociere nu de nuanţă, ci de substanţă: Cuciureanu nu a fost colaborator, adică turnător, ci agent cu o anume însărcinare bine precizată. El urma să informeze în legătură cu conduita „persoanelor care au fost în conducerea fostului Institut de Cultură Italiană” din Iaşi, precum şi, bănuim, urma să asigure traducerea materialelor diverse. Referatul Securităţii recunoaşte: „Numitul Ş.C. a fost recrutat pe bază de material compromiţător, care a constat din... (şi se enumeră „capetele de acuzare” rezumabile la relaţiile de colaborare pe care un italienist le-a avut cu... Italia).

Dar abia se stinseseră ecourile procesului din 1953 înscenat „unui grup de spioni, trădători şi conspiratori în serviciul Vaticanului şi a(l) Centrului Italian de Spionaj”, soldat cu condamnări la muncă silnică pe viaţă. Iar Cuciureanu, fireşte, a avut legături cu foştii diplomaţi ai Italiei – ceea ce îi putea aduce ani grei de puşcărie, aşa că, prin evident şantaj, a fost obligat să accepte calitatea de „agent”. N-a turnat pe nimeni, ba, mai mult, în pofida sentinţei Tribunalului Militar, a avut curajul să declare în scris că nefericiţii condamnaţi din 1953 „n-au desfăşurat o activitate de spionaj”. Mai departe, „agentul” a fost însărcinat să reia corespondenţa ce-o întreţinea înainte de război cu italienişti şi romanişti din străinătate. Fără, se pare, vreun rezultat. Cam asta-i activitatea „securistului” Ştefan Cuciureanu, şantajat şi strâns cu uşa în ani extrem de grei, pe care doar cei ce i-au trăit îi pot cu adevărat înţelege. N-aş crede că episodul mai sus rezumat are cum umbri amintirea unui personaj de rară ţinută intelectuală, născut cu mai bine de 100 de ani în urmă, a cărui operă originală încă prezintă reală valoare şi interes.