Mircea Radu IACOBAN

N-au prea mare circulaţie cărţile editate de CNSAS, deşi s-ar cuveni să se situeze în prim-planul interesului general. Nici nu ştiam de existenţa celor două volume intitulate „Securitatea – structuri, cadre, obiective şi metode” publicate sub coordonarea Floricăi Dobre la Editura Enciclopedică – mi le-a trimis, prin internet, un prieten din străinătate. Se pare că, odată cu sleirea interesului pentru identificarea colaboratorilor (turnătorilor, adică) şi epuizarea posibilităţilor de a arăta acuzator cu degetul în dreapta şi-n stânga spre deliciul presei, polul interesului s-a strămutat la uşa DNA. A devenit mai puţin atractivă cercetarea în continuare a mecanismului terifiant pus în mişcare în „obsedantul deceniu” de un organism până acum insuficient autopsiat, deşi, iată, revelaţii până la limita incredibilului continuă să apară.

Cele două volume conţin fişe de cadre, planuri de acţiune, instrucţiuni pentru tarifarea delaţiunilor, ordine şi para-ordine, toate, în felul lor, relevante pentru desluşirea unui „a fost odată” despre care noua generaţie ştie prea puţin şi, din păcate, nici nu prea pare interesată să afle. Marea revelaţie o oferă volumul II, ce cuprinde un „Documentar” realizat în martie 1968 şi din paginile căruia aflăm ororile comise prin internarea „administrativă” în unităţi de muncă şi prin stabilirea domiciliului obligatoriu. Cine să fi organizat şi instrumentat dezvăluirea abuzurilor de necrezut cărora le-au căzut victimă aproape 90.000 de români? Însăşi Securitatea!

În 1968 se cam schimbase direcţia vântului, Ceauşescu n-avea decât de câştigat şi-n ochii conaţionalilor, şi în cei ai străinătăţii, din condamnarea nedreptăţilor flagrante atribuite lui Dej. Iată, deci, Securitatea anchetând... Securitatea! De la bun început se observă că limbajul rechizitoriului (că un soi de rechizitoriu este!) diferă net de cinica suficienţă cu care ne obişnuiseră materialele incriminatorii la adresa „duşmanilor poporului”: exprimarea s-a rafinat şi, pentru întâia oară, se invocă temeiuri constituţionale şi juridice, total ignorate în perioada analizată şi supusă oprobriului – fie el şi de uz intern („strict secret – de importanţă deosebită”). Realităţile descrise depăşesc orice imaginaţie! Securitatea are revelaţia târzie că atât Constituţia din 1948, cât şi aceea din 1952 prevăd că „Nimeni nu poate fi arestat şi deţinut mai mult de 48 de ore fără un mandat al Parchetului, al organelor de instrucţie stabilite de lege şi fără autorizarea instanţelor judecătoreşti”. În fapt, internarea în colonii de muncă se făcea după bunul plac al „organelor”, în temeiul (când existau!) unor acte fără dată şi fără număr de înregistrare, iar decizia o putea lua nu numai Securitatea, ci şi Miliţia! Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu era prevăzută nici o cale de atac la dispoziţia celui internat, hotărârea, fie a Securităţii, fie a Miliţiei, era executorie şi definitivă. Nu făcea doi bani articolul din Constituţie ce limita la 48 de ore durata reţinerii „pentru cercetări”: în colonia de muncă de la Bicaz se aflau unii internaţi „pentru cercetări” de... patru ani! Trei luni au stat închişi la Rahova 300 de studenţi şi studente de la Medicină, care, neavând cursuri tipărite, le-au aflat (proastă inspiraţie!) la Biblioteca Franceză! Pentru „legalizarea” unor arestări din 1950, s-au emis acte cât de cât acoperitoare în 1952!

HCM 337/1954 stabilea perioada domiciliului obligatoriu la maximum patru ani. În pofida acestei reglementări, 512 persoane aveau pe dosar rezoluţia „nelimitat”, ceea ce echivala cu condamnarea pe viaţă. Art. 22 din Codul Penal prevedea, pentru evadare, un spor de pedeapsă între 3 şi 6 luni, însă „evadaţii” din localităţile de domiciliu obligatoriu primeau un supliment de 15-20 de ani. Puteai fi arestat şi trimis pe viaţă în Bărăgan dacă ascultai posturi de radio „duşmănoase”, dacă vorbeai de rău Uniunea Sovietică, dacă erai rudă a „elementelor duşmănoase”, dacă nu aplaudai reforma monetară, dacă ai fost cândva condamnat pentru speculă, dacă erai „fost exploatator”, dacă făceai prozelitism religios ori dacă, pur şi simplu, „prin comportare nu prezentai încredere de a fi folositor societăţii”. Documentarul constată că, din 1.500 de dosare verificate, aproape nici unul nu conţine documentaţia care să ateste „motivele pentru care persoana în cauză a fost privată de libertate de la 12 la 27 de luni, în mod cu totul arbitrar, fără un criteriu bine determinat: o Comisie stabilea durata internării.”

Voi reveni.