Mircea Radu IACOBAN

Un particular fenomen ieşean apare repetitiv în agenda citadină: foştii redactori şi tehnicieni de la Radio Iaşi se întâlnesc ba într-un loc, ba într-altul, „vârstele” Studioului moldav reunindu-se ades festiv şi gălăgios în jurul aceloraşi mese. Sâmbătă, pretextul a fost ziua femeii. Numai că era 7 martie şi nu 8, iar femeile le numărai pe degete. Mai bine de 30 de „radiofonişti” au ţinut să se întâlnească în saloanele Casei Universitarilor, certificând deplina implementare a unui fenomen ale cărui resorturi se cuvin desluşite. Nici vorbă despre reuniri similare în cazul altor redacţii – adevărat, peisajul gazetăresc al urbei s-a modificat substanţial după 1989, rupându-se firul unor continuităţi. Dar nici în restul ţării, din câte ştiu şi (n-am) auzit, astfel de întâlniri nostalgice (în esenţă), vii, viguroase şi bine insertate în realitatea zilei (în aparenţă) nu s-au întâmplat decât în cine ştie ce momente aniversare.

Într-o listă, pare-se, incompletă, a celor ce au trudit la Radio Iaşi figurează circa 200 de nume. Deloc oarecari, „şcoala de cadre” cum putea fi numită cândva instituţia oferind vieţii publice şi (mai ales) culturale o serie întreagă de personalităţi a căror devenire îşi marchează drept punct iniţial Radio Iaşi: Viorel Munteanu, apoi rector al Universităţii de Arte, C. Ştefanache, directorul Bibliotecii Universitare, George Pruteanu, senator şi publicist de marcă, C. Dediu, director al Operei Române, C. Sturzu, redactor-şef la „Convorbiri literare”, N. Turtureanu, director la „Cronica veche”, G. Ilisei şi V. Arhire, directori la TVR, I. Ţăranu, redactor-şef la „Cronica” (şi ultimul pe listă, cu îngăduinţa Dvs., MRI, între altele, director al Teatrului Naţional). Printre cei 200 din lista generală, 35 au publicat cel puţin o carte, mulţi făcând şi onorantă carieră universitară.

Ce-i mână pe ei în luptă cu uitarea şi ce menţine solidaritatea de grup? N-au deloc aceleaşi opinii politice, iar viaţa (citiţi: vârsta) i-a despărţit nu numai de prestaţia instituţiei, ci şi de incomoda stare de continuă agitaţie a gazetăriei ca atare. Au lucrat în diferite „vârste” ale Studioului: printre cei mai vechi, adică şi subsemnatul, încă de prin 1956-1958. Eram student când am fost încadrat cu ½ de normă pe post de crainic. În anii de început, Radio Iaşi emitea... 30 de minute pe zi, răstimp în care se rânduiau, greu de înţeles cum, un buletin de ştiri, o emisiune „industrială”, o alta „agrară”, un „memento cultural”, un program muzical şi încă un buletin de ştiri – totul înregistrat pe bandă în prealabil. Dăinuia o frică teribilă de cuvântul slobozit în eter şi am avut onoarea să fac primele transmisii directe pe viu, dar... tot cu textul aprobat în prealabil, căruia îi dădeam citire la microfonul deplasat cine ştie unde: în direct şi „pe viu” era doar zgomotul de fond!

De-a lungul anilor, Postul şi-a sporit spectaculos orele de emisie, acum dispune de un emiţător performant, capabil să ajungă până-n casele moldovenilor strămutaţi în Siberia şi, profitând de absenţa unui program cât de cât acceptabil al TVR, a izbutit să-şi creeze un larg cerc de ascultători statornici, devenind cel mai ascultat radio din provincie. Şi nu numai în căutarea amintirilor tinereţii se revăd mereu „radiofoniştii”, ci şi pentru că-i leagă sentimentul (dacă-mi permite dl Iohannis) „lucrului bine făcut”.

Datorită distanţei ce le separa de Capitală şi precarităţii mijloacelor de comunicare, radiourile regionale erau mai ferite de agresiunea politicului imediat şi exacerbat. Fără a fi, desigur, imune, dar venind în coada evenimentului răsfăţat pe programul I, puteau să-şi îngăduie reflectări propagandistice mai reţinute, spre folosul emisiunilor culturale, ştiinţifice, sportive, muzicale, ce i-au adus, de altfel, bine meritata popularitate. Motive pentru care, în 1985, Radio Iaşi a şi fost desfiinţat...

La Casa Universitarilor, multe dintre vocile impecabile cândva caută să-şi mascheze pronunţia şuierată (placa!), se vorbeşte tare şi apăsat (de, auzul îmbătrâneşte şi el...), circulă albume cu fotografii de odinioară, împreună cu îndemnul la degustarea „vinului meu” ori a „prăjiturilor casei” aduse de soaţele foştilor redactori. Dintr-un colţ al salonului, voci bine pozate de conservatorişti-radiofonişti, susţinute şi de bunăvoinţa amatorilor, încep melodia lui Popovici, „Sara pe deal”. Spre a se poticni la strofa a doua – textul!... În mare, o emoţionată şi veselă petrecere studenţească, asezonată cu irizări triste de „remember” bătrânesc. De remarcat: nici o prezenţă a celor ce alcătuiesc colectivul de azi al Postului. Oare de ce?