Mircea Radu IACOBAN

A pornit spre tipar Jurnalul personal al deţinătorului acestei rubrici. Întâmplător sau nu, porneşte din 2004, adică din momentul în care s-a rânduit primul articol la „Colţul condeierului” şi ajunge până la finele lui 2014. „Te sinucizi – m-a avertizat un prieten care s-a ostenit să citească Jurnal în manuscris – nu se <dă din casă> aşa, cu mâinile amândouă, fără minime precauţii. Vei stârni nemulţumiri şi-n dreapta, şi-n stânga, dar mai ales în cercul amicilor. Cu siguranţă, nu vei bucura pe nimeni. Şi mă-ntreb, la urma urmei, ce ţi-a venit? Se spune că autorii îşi redactează Jurnalul în perioadele lor lipsite de inspiraţie creatoare; asta vrei să demonstrezi?” Dacă asta va fi fost, atunci, quod erat, demonstrandum... N-am tratat niciodată însemnările zilnice drept cine ştie ce „egodocument” şi n-am bănuit că, până la urmă, vor tinde să se rânduiască într-o specie literară a genului memorialistic creditată cu responsabilităţi „în oglindirea epocii” (cum pretenţios sună titlul unei teze de doctorat cu tema „Jurnalele personale”).

La început au fost simple însemnări de rutină menite să-mi amintească ce va fi, nu ce-a fost. Cam aşa: „Joi la ora 11, şedinţa cutare.” După care am început să notez şi câte ceva despre eveniment în sine, în ideea că-mi va folosi la îndeplinirea obligaţiilor gazetăreşti, din totdeauna puse sub semnul fatidicelor întrebări „cine, unde, cum, când, de ce?” A urmat adăugarea unor scurte aprecieri asupra întâmplării culturale la care fost-am martor şi, încet-încet, banala agendă a început să prindă viaţă proprie, ieşind din crisalidă şi devenind Jurnal personal dotat cu o anume capacitate de „arhivare a timpului efectiv trăit” şi cu pretenţii de ieşire în lume. De discutat ar putea rămâne, eventual, cantitatea de sinceritate investită, câtă vreme Călinescu o pune deschis sub semnul întrebării („Sinceritatea este mai puţin probabilă în Jurnalele destinate publicării decât în cele scrise doar pentru uzul scriitorului”), iar Eugen Simion vorbeşte despre „ficţiunea Jurnalului intim”; am întâlnit chiar formularea „Jurnalul – o minciună credibilă”. Dar tot Călinescu scrie, în altă parte, că „Un jurnal numai pentru sine este un nonsens” – deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtăşire publică. Atunci, toate-s nesincere... încă puţin şi ajungem la Jules Renard, autorul cinicei aserţiuni „a scrie înseamnă aproape totdeauna a minţi”. Recunosc: pregătind Jurnalul pentru tipar am mai contras, am mai sărit, am mai omis, am mai ponderat limbajul, că una-i când vorbeşti cu tine însuţi, alta-i când ieşi în Agora.

Care ar fi destinatarul acestor pagini? Are un statut destul de incert: l-aş identifica mai întâi cu obişnuitul cititor de cotidiene, motiv pentru care, într-o bună măsură, recurg la tipul de adresare gazetărească. Cred c-ar prezenta interes şi pentru cei particular interesaţi de viaţa spirituală a unui oraş românesc cu vechi tradiţii în domeniu şi reală potenţă în contemporaneitate. Regret profund faptul că n-am avut nici prevederea, nici răbdarea, poate nici timpul, să ţin un jurnal în răstimpuri mult mai spectaculoase ale vieţii decât perioada aparent paşnică a post-pensionării. Oricum, rămân ratate (memorialistic) perioade de mai mare interes. Cum ar fi, pentru un anumit public, aceea a primei tinereţi petrecute (după debutul editorial încă din studenţie) în preajma microfonului, când, la 20 şi ceva de ani, transmitea la Radio România meciurile echipei naţionale din ţară şi străinătate. Ca şi – dar, pentru altă categorie de cititori – lupta (că luptă a fost!) de acum aproape jumătate de veac pentru înfiinţarea revistei „Cronica”. Apoi, a Editurii „Junimea”. Şi mai spectaculoşi cei 11 ani petrecuţi la direcţiunea Teatrului Naţional. Perioadă în care (şi împotriva interdicţiilor privind construcţiile social-culturale) autorul s-a implicat în edificarea Teatrului din Suceava, a Casei Scriitorilor din Iaşi... Ca să nu mai vorbim despre episodul tiraspolean, văzut din postura corespondentului de front la războiul de la Nistru – adică, din tranşee.

Întâiul mobil al scrierii Jurnalului s-ar putea să fie de sorginte cronicărească, amintind acel „să să ştie” din vechime ce sugera postura martorului. Nu şi neimplicarea (de altfel, mimată) cronicarilor, în cazul nostru deschis ţinută la distanţă, Jurnalul având destule accente polemice. Aşadar, în februarie, când autorul împlineşte 75 de ani, apare cartea de peste 800 de pagini intitulată „Trăim o singură dată”.