Mircea Radu IACOBAN

Animație îngrijorată în lumea artistică ieșeană: prețuitul regizor Andrei Șerban – adică, nu un oarecine – a propus, public, comasarea Teatrului Național cu Opera. Ambele instituții ar urma să aibă un singur director și o administrație comună, astfel sperându-se întru aplanarea conflictului latent sub zodia căruia Teatrul dramatic și Teatrul liric împart aceeași scenă. Un fel de fuziune prin absorbție, acum la modă, și, cum e de bănuit, conducerea noii instituții ar urma să revină unui director performant, Beatrice Rancea, în dauna directorului considerat mai puțin performant, Hagi-Culea.

Probabil că reputatul regizor Andrei Șerban (care a montat câteva spectacole de răsunet la Operă), activând mult timp peste hotare, n-are știință de istoria inovațiilor ceaușiste și nu-și închipuie că redescoperă America și reinventează roata: Administrația comună a funcționat, târâș-grăpiș, până la revoluție. Ca director al Teatrului Național, administram nu numai Naționalul și Opera, ci și Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” și Teatrul de la Suceava. Inovația pe care a izvodit-o vestitul Cabinet 2 însoțea trecerea la absurda „autofinanțare”, când statul nu mai subvenționa instituțiile de spectacole, iar implementarea harababurii a privegheat-o pas cu pas însăși Elena Ceaușescu.

Dacă Filarmonica dorea să-și cumpere un muștiuc pentru tubă, venea cu referatul spre aprobare la directorul Teatrului Național, ritual ce trebuia să-l urmeze și „Luceafărul” când își propunea o deplasare la Popricani, și Teatrul din Suceava, ca să-și tipărească afișele, și Opera, de voia să-și deratizeze spațiile de repetiții. Independența artistică ajunge evident afectată, dacă viața contabilă a celor cinci instituții, inclusiv aprobarea statelor de salarii, depinde de o singură semnătură. În ciuda aberantului sistem (care, în paranteză fie spus, n-a condus la reducerea personalului funcționăresc, ci, paradoxal, s-a arătat a avea efecte inverse!) n-au existat conflicte majore între Teatru și Operă, iar când au apărut neînțelegerile de neocolit între doi locatari ai aceluiași imobil, au fost aplanate mai degrabă amical decât contondent-conflictual.

Vreme de 11 ani, și înainte, și după administrarea comună, Teatrul și Opera au conviețuit onorabil în condițiile date, de nedorit, dar și de neocolit. Glumind, aș putea spune că m-a ajutat... experiența de viață: tânăr căsătorit, am „beneficiat” de un apartament cu două camere în comun cu familia strungarului Ciubuc de la răposata „Țesătura” (colegul de conviețuire avea un singur disc, cu fanfara de la Cozmești, pe care-l punea în fiecare dimineață la 5,30, pentru a-și stimula tonusul necesar unei noi zile de muncă). Amândouă familiile suportau cu greu situația (la vremea aceea, după modelul rusesc, se făceau repartiții în comun) și, cum n-aveau încotro, au trebuit să-și afle soluții până la o eventuală intrare în normalitate. Cum și pentru Operă ar fi existat soluția, dacă, investind aceleași fonduri, în loc să se construiască anexa Naționalului, s-ar fi edificat un sediu pentru Teatrul liric.

Dar, ce-a fost a fost, numai că propunerea lui Andrei Șerban (iertată fie-mi nedumerirea, dar nu știu de ce mereu vin neieșeni să facă ordine la Iași!) ar leza profund însăși istoria noastră culturală. Dacă liberalii și pedeliștii doresc să fuzioneze renunțând, primii, la tradiție și identitate, e treaba lor, dar cel mai vechi teatru românesc nu poate să-și abandoneze cei aproape 200 de ani de activitate neîntreruptă doar pentru a satisface ambițiile unuia sau altuia. Directoarea Operei este un manager cu reale merite, care a izbutit să resusciteze Opera la Iași, a știut să gestioneze impecabil, între altele, un program de „promotion” bine structurat, agresiv chiar - și cum s-a văzut, necesar. Una-i una, alta-i alta. Clădirea-bijuterie a fost edificată pentru Teatrul Național, este a Teatrului Național, s-a înscris ca atare în tradiția culturală a românilor, a fost costisitor întreținută și repetat refăcută prin strădania și cu fondurile atribuite Teatrului Național. Opera a început să funcționeze sub același acoperiș la un secol după înființarea Teatrului, iar toată povestea amintește pe aceea a puiului de cuc. O știți: ajuns în cuib străin, azvârle odraslele celui ce l-a găzduit.