Mircea Radu IACOBAN

Reacția istoricilor români față de aiuritoarea teză a lui Neagu Djuvara potrivit căreia ne tragem… din cumani a fost în general timidă și parcă subalternă; câteva explicații ar fi, unele ținând de domeniul evidenței. Le vom lua în discuție cu alt prilej; în cele ce urmează semnalăm o ciudată stare de lucruri: istoria românilor, în ceea ce ea are fundamental și esențial, originea noastră adică, este apărată destul de rezervat în țară (desigur, cu excepția exagerărilor naționaliste, de neluat în seamă).

Mai puțin sau deloc timorați de vendeta coteriilor interne, iată că istoricilor români stabiliți peste hotare le revine misia de a pune hotărât piciorul în prag. Și o fac – la nevoie, tipărindu-și cărțile la edituri din Chișinău, cum au procedat Matei Cazacu și Dan Ion Mureșan, amândoi trăitori în Franța. Probabil că s-ar mai cuveni avută în vedere și realitatea incapacității multor istorici din țară de a scrie pentru publicul larg. Cărțile lor sunt potopite de note la subsol, de trimiteri savante și bibliografie în toate limbile copios citate, de parcă și caracterul și valoarea științifică a lucrării ar depinde hotărâtor de aparatul critic hipertrofiat. De-a dreptul ridicole-s articolele de gazetă cu subsolul mai mare decât textul propriu-zis!

A scrie pentru publicul larg nu înseamnă numaidecât vulgarizare; în occident există cursuri speciale menite să asigure cărții largă accesibilitate, iar istorici de mare prestigiu obțin tiraje impresionante practicând o scriitură premeditat nepretențioasă. Este ceea ce știe și face, numărându-se printre excepții, Neagu Djuvara. În două cărți de oarece răsunet, „Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Țării Românești” (2007) și „Răspuns criticilor mei…” (2011), este pusă în circulație teza originii cumane a voievozilor Basarabi și, prin extensie sugerată, a populației muntenești din arealul românesc. S-au înregistrat reacții critice, cum spuneam, destul de timide, dar prestigiul lui Djuvara, coroborat cu acela al Editurii „Humanitas”, au pus surdină amendării hotărâte a unei teorii evident lipsită de fundament.

Dacă Ovidiu Șimonca nu i-ar fi luat un interviu lui Matei Cazacu (vezi „Observatorul cultural” nr. 435/2013), respingerea argumentată a aberației lui Djuvara rămânea cvasinecunoscută: câți cititori își pot procura cărțile tipărite de editura „Cartier” din Chișinău (lansarea bucureșteană nu reprezintă decât o picătură în ocean)? Matei Cazacu, unul dintre cei mai prestigioși istorici români, trăiește de 40 de ani la Paris; este conferențiar la Sorbona și a avut apreciate seriale privind făurirea României moderne la BBC. Prima lui observație: Djuvara ignoră impardonabil, premeditat sau nu, cercetările în domeniu ale lui Haşdeu, Dim. Onciul, Nicolae Iorga, Gh. Brătianu, precum și cele ale unor istorici de azi. O a doua: nu se pot trage concluzii cu caracter de generalitate din analiza unui singur nume propriu. Apelativul Basarab fiind de origine cumano-turcă, voievodul ar fi cuman! Asta ca și cum ai spune că Johnny Răducanu ar fi american pentru că… îl cheamă Johnny, ori însuși Matei Cazacu ar fi… cazac! Ca să nu mai vorbim de faptul că teza originii cumane a pus-o în circulație, încă în 1935, filologul ungur Laszlo Rásony, Djuvara preluând-o pur și simplu!

Iar „argumentările” cumanofilului român cad, adesea, în ridicol. Un exemplu: Negru Vodă a avut o soție catolică, Marghita. În vreme ce voievodul era plecat într-o lungă expediție împotriva tătarilor, Marghita a construit o biserică catolică. Întors și revoltat, Negru Vodă a izgonit-o. Concluzia lui Djuvara: voievodul era catolic! Ori, apelarea la logica elementară impune cu totul altă evidență: Doamna ar fi fost repudiată dacă ridica o biserică… ortodoxă! Multe astfel de exemple ale inconsistenței susținerilor lui Djuvara sunt oferite din belșug în interviu, dar mai ales în cartea semnată de Matei Cazacu și Dan Ioan Mureșan. N-avem cum, în spațiul acestei rubrici, să le trecem în revistă. Toate la un loc îndreptățesc susținerile istoricului de la Paris: Djuvara operează cu speculații nefondate, pune în circulație ipoteze facile și gratuite, oferind publicului „un monument de tinichea cu veleități de bronz etern”.